britanic ei s-au dovedit întotdeauna că își folosesc capul și ei bine, atunci când a fost vorba de a alege cum și când să lupte cu dușmanii externi. Începând cu Elisabeta, care a dat o lovitură mortală puternicei și întunecate Spanie a lui Filip al II-lea, britanicii au câștigat întotdeauna. Au rămas în afara măcelului Războiului de Treizeci de Ani, ajutând în continuare viitorii învingători de sub masă. Ei au redus ambițiile franceze triumfând în Războiul de șapte ani înainte și împotriva lui Napoleon după.
Așezată în Franța, au făcut-o un aliat în cele două războaie mondiale care au îndoit Al doilea și al treilea Reich. Procedând astfel, ei au reglementat întotdeauna vremurile istoriei europene, accelerându-le spre o modernitate fără barbarie când erau prea lente și încetinindu-le când erau prea rapide, ca în cazul radicalismului iacobin francez. Așezați constant la masa câștigătorilor, aceștia au adus o contribuție decisivă la proiectarea și redesenarea hărții geografice europene.
De la Congresul de la Viena până la Versailles și Yalta au stabilit cine putea supraviețui și guverna și cine nu. Nici măcar Cavour și Garibaldi nu ar fi putut face ceea ce au făcut dacă nu i-ar fi mers bine cu britanicii. Acolo unde britanicii și-au ascultat uneori mai mult burticile decât au fost capetele în propriile lor afaceri interne. Ei au petrecut o mare parte a secolului al XVII-lea într-o stare de dezordine totală și de lupte civile extraordinar de complexe, tulburi și pasionale. Ei au calculat greșit în mod spectaculos împotriva coloniștilor americani, carne din carnea lor, pierzând războiul cu Statele Unite. S-au încurcat în Irlanda între 1919 și 1921, rămânând în urmă pentru a-și reduce pierderile și luptă împotriva unui conflict zadarnic.
Cu toate acestea, au învățat rapid din greșelile lor. După 1688, revoluții burgheze și proletare, lovituri de stat, fascisme și experimente sociale riscante. După independența Statelor Unite, au înțeles că pierderile trebuie reduse la timp și au lichidat imperiul cu grație și demnitate, fără a intra în războaie care s-au pierdut de la început, așa cum au făcut francezii în Indochina și Algeria sau portughezii în Africa. Și chiar și în Irlanda, când a venit rândul Ulsterului, au ținut conflictul sub control și apoi au acceptat un compromis greu, dar onorabil, care a permis Regatului Unit să rămână Unit.
La rândul ei, Europa postbelică în construcție a fost întotdeauna un puzzle pentru britanici. În calitate de câștigători ai războiului, ei nu au simțit niciodată vreo emoție specială față de proiectul federal și narațiunea lui pacifistă. Și totuși, odată ideea americană de reindustrializați Germania într-un mod antisovietic (Churchill l-ar fi transformat cu plăcere într-o țară agricolă) și odată luată decizia strategică de lichidare a imperiului, Marea Britanie s-a simțit pe bună dreptate neliniștită și a decis să bată la ușa CEE încă din 1958.
Obiectivele sunt (și vor rămâne până astăzi) doar două. Prima este de a participa la o zonă de liber schimb în creștere rapidă, a doua este de a împiedica europenii să ia decizii dăunătoare intereselor britanice. Steagul albastru cu cele 12 stele, Oda bucuriei, manifestul Ventotene iar visele cu ochii deschiși despre euro îi vor lăsa întotdeauna perfect indiferenți pe britanici, care, de altfel, se vor amesteca puțin în treburile interne ale continentului. Acum că suntem cu toții îngrijorați de posibila ieșire a Regatului Unit, are un anumit efect să ne întoarcem peste istorie și să vedem cât de mult efort a trebuit să facă Londra pentru a intra. De fapt, De Gaulle i-a ținut pe britanici în afara ușii timp de mai bine de un deceniu, ridicând prețul de intrare de fiecare dată când Londra s-a dovedit dispusă să plătească.
Istoriografia franceză susține teza nobilă a viziunii gauliste a unei Europe mândre care respinge colonizarea anglo-saxonă. Istoriografia anglo-saxonă (vezi cel mai autoritar exponent, Andrew Moravcsik din Princeton) susține, în schimb, foarte acid, că generalul a vrut pur și simplu să protejeze agricultura și industria franceză, ține degetul pe butonul nuclear al forței de frappe și evită diluarea greutății Parisului în cadrul proiectului comun. Cert este că Londra va putea intra abia în 1973. Englezii vor fi întâmpinați cu aceeași răceală cu care vor intra și vor petrece următoarele două decenii încercând să scadă prețul cotizației anuale la club și negociind. dreptul de a putea scăpa de cât mai multe probleme.
Cine astăzi prezice ce este mai rău pentru Marea Britanie în cazul Brexit probabil subestimează flexibilitatea și pragmatismul de care sunt capabili britanicii. Amintim că Londra a ieșit din 2008 prin restructurarea rapidă a băncilor, devalorizarea lirei, adoptarea imediată a Qe-ului și concedierea a jumătate de milion de muncitori de stat care au fost reabsorbiți în decurs de un an de sectorul privat. Făcându-și treaba și fără să-i pese de tabuurile ideologice ale Berlinului și Bruxelles-ului, a avut rate de creștere de invidiat.
Ascultându-i unul câte unul pe cei care prorocesc mari necazuri pentru regat, avem impresia că în realitate se gândesc la necazurile pe care le va aduce Brexitul, nu britanicilor. Obama se gândește la creșterea influenței ruse în Europa. Lagarde nu se teme să fie nevoită să salveze Londra într-o zi, dar este îngrijorată pentru Franța, Spania și Italia. Casele de Wall Street sunt enervați de ideea de a fi nevoiți să se mute în jurisdicții cu taxe mari. Cameron se teme că cariera sa politică se va încheia joia viitoare, iar Carney, pe care Cameron a mers să-l urmărească în Canada, încearcă să-l ajute profețind dezastre.
Cât despre Merkel, Brexitul ar pune-o într-o poziție foarte dificilă. Chiar insistă natura masochistă a Brexitului are drept corolar că dacă un popor rațional din punct de vedere istoric alege să-și facă rău pentru a părăsi Uniunea, înseamnă că capacitatea acestei Europe de a se face urâtă este chiar mai mare decât se credea anterior. Și aceasta este o Europă condusă de germani. Nu există nicio îndoială că Brexitul, pe termen scurt, va fi sumă negativă. Dacă este depășit, va depinde de reacțiile protagoniștilor. Dacă încep recriminările și dacă negocierile de ieșire sunt inspirate de ranchiune (poate pentru a-i speria pe alți posibili candidați la ieșire, precum Țările de Jos sau Finlanda) cauza separării va fi lungă și costisitoare și Europa va ajunge să fie iubită și mai puțin.
Dacă, în schimb, se ajunge la un acord pentru care Londra renunță să devină un paradis fiscal și o țară de pirați în schimbul menținerii accesului orașului în zona euro, daunele vor fi recuperate în curând. Mai mult decât cu Londra, însă, Europa va trebui să negocieze cu propria conștiință și să interiorizeze că, fără consensul opiniei publice (care necesită, printre altele, un minim de creștere economică) chiar și un mare proiect în urmă poate să cedeze brusc.
În zilele de după Brexit vom vedea o mare prudență din partea tuturor. Se va remarca caracterul consultativ al referendumului și faptul că Parlamentul va aproba ieșirea abia în octombrie. Din acel moment, timp de doi ani, totul va rămâne exact ca și astăzi. Vom încerca să minimalizăm și să subliniem că bursa britanică este cea mai bună bursă europeană din acest an. Acesta va arăta că Europa crește până în prezent la o rată anuală excelentă de 2.3%, că China își atinge obiectivul de 6.9 cu precizie absolută și că economia Americii a revenit la viteza de croazieră de 2%.
Băncile centrale, în caz de Brexit, vor lucra cu viteză maximă pentru a menține calmul dolarului, asupra căruia Fed tocmai a aruncat multă apă înghețată, renunțând definitiv la planul său ambițios de majorare a ratei, o decizie de anvergură. BCE, prin achiziționarea de corporații, va continua să împingă piețele către cei mai fragili debitori, bursele și trezoreriile. Acolo Banca Japoniei, abținându-se de la acțiune acum, va ajuta la calmarea dolarului și va pregăti terenul pentru măsuri deosebit de agresive luna viitoare. Cu un euro stabil și un dolar liniștit, piețele emergente și mărfurile nu vor suferi eșecuri semnificative. Iminența alegerilor prezidențiale va determina Fed să nu facă nimic care ar putea slăbi economia și bursele până în noiembrie.
Pe plan politic, Germania și Franța își vor reafirma încrederea în proiectul european. Nu au alternative. Influentul europarlamentar Cohn Bendit tocmai a publicat o carte care îndeamnă la o unire sacră între gaullişti şi socialişti şi un guvern de mare coaliţie care conţine antieuropeanismul Frontului Naţional. Vremurile sunt coapte. Odată îmblânzit focul din răsputeri, va fi însă important să nu lăsăm să treacă prea mult timp înainte de a stabili o reflecție serioasă asupra Europei, altfel stabilitatea piețelor va fi din nou în pericol, mai devreme sau mai târziu. Toate acestea în cazul Brexit-ului. În cazul Brexinului, succes tuturor.
