Dacă într-un joc show la cină i s-ar oferi concurentului să aleagă între un anumit premiu de 5 de euro și o șansă din două de a avea 10, mulți ar alege a doua variantă. Contextul adrenalină și dorința de a juca ar răsplăti de fapt prudența și doar un proaspăt absolvent de statistică ar putea rămâne perfect indiferent. Totuși, dacă alegerea ar fi între un anumit premiu de 5 milioane pe o parte și o șansă din două de a câștiga 10 milioane, aproape toată lumea ar opta pentru prima variantă. Chiar dacă milionul sigur ar fi doar 4, sau chiar mai puțin, mulți, inclusiv statisticianul, ar prefera să-i ia oricum acasă.
Această preferință este modelată într-o funcție de utilitate în care, de la o anumită sumă încolo, regretul pentru banii rămași pe masă este mai mare decât satisfacția cu un câștig complet, mai degrabă decât cu unul înjumătățit. Regretul crește exponențial în funcție de banii implicați, dar este în același timp determinat de utilitatea lor marginală, care este foarte subiectivă. Lăsând 5 milioane pe masă ar avea mai multe consecințe pentru Donald Duck decât pentru Scrooge McDuck, chiar dacă știm că nepotul ar lua-o mai filozofic decât unchiul său.
Cercetătorii teoriei regretului (există și ei și e plăcut să vedem cât de departe a mers diviziunea muncii) ne explică totuși că regretul imaginat ex-ante, la masă, este supraevaluat de majoritatea dintre noi în comparație cu nemulțumirea a încercat efectiv ex-post. Te-ar enerva mai tare, ei cer în testele pe care le administrează în sălile lor universitare, să pierzi un tren pentru un minut sau să-l pierzi cinci? Și toată lumea dă primul răspuns, adăugând că dezamăgirea ar fi totuși mare. Totuși, dacă aceeași întrebare este adresată în gară navetiștilor care tocmai au pierdut trenul cu un fir de păr și celor care l-au ratat cu cinci minute, un grad similar de dezamăgire și o intensitate mai mică decât cea imaginată ex-ante în testul de birou.
Studierea teoriei regretului poate fi un exercițiu util pe măsură ce ne pregătim cu toții să punem în aplicare strategia de portofoliu pentru 2016. După cum putem vedea astăzi, 2016 nu se conturează a fi un an normal. Aici definim ca normal un an în care strategii și managerii se așteaptă la o creștere de 5-10 la sută a acțiunilor și o rentabilitate mai modestă, dar totuși pozitivă, pentru partea de obligațiuni.
2016 nu pare normal pentru că bursele ar putea reveni la zero iar obligațiunile ar putea avea chiar un randament final ușor negativ. A fi investit în totalitate în acțiuni ar putea, prin urmare, să reducă lichiditatea contului curent și să facă orice alegere de portofoliu irelevantă, ex-ante.
Paradoxul tuturor alegerilor este că, cu cât sunt mai dificile și chiar dureroase, cu atât este mai indiferent să mergi pe o cale sau pe alta. Cu cât ne chinuim mai mult, cu atât are mai puțin sens să ne chinuim. Dacă avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni sunt egale, este perfect logic, cel puțin în abstract, să lăsăm moneda aruncată în aer să decidă.
De altfel, dacă ne gândim că 2016 va fi un an catastrofal, sau chiar pur și simplu negativ, alegerea de a rămâne complet lichidă ar fi obligatorie și deci ușoară. Ceea ce se vede la orizont, însă, nu sunt norii negri ai sfârșitului de ciclu, ci cei albi și nu deosebit de amenințători care anunță maturitatea încheiată a ciclului și poate, în America, intrarea într-o treime bine ajustată. vârsta care se profilează destul de lung.
Iată deci paradoxul indiferenței. Cash-ul angajat în obligațiunile de stat pe un an are un randament negativ, cel lăsat băncii (care mai devreme sau mai târziu va transfera ratele negative către titularii de cont) este în orice caz un împrumut, care în perioadele de bail-in. (Cipru învață) este pentru moment relativ sigur, dar ar putea fi mai puțin în cazul unei noi recesiuni.
Acțiunile și creditele, la rândul lor, vor fi expuse vânturilor conflictuale. Pe de o parte, o creștere modestă a câștigurilor se profilează (ceva mai mult în Europa), dar, pe de altă parte, un vânt în contra din partea Fed se profilează pentru prima dată sub forma unei creșteri a ratelor nominale, deși la rate reale, în așteptarea o creștere a inflației, nu se va resimți nicio înăsprire semnificativă.
Menținerea unui portofoliu diversificat a însemnat, până acum, deținerea de acțiuni (și multe obligațiuni) pentru performanță și numerar pentru siguranță. De aici încolo acțiunile vor însemna diversificare și dacă există performanță va fi în schimbul unei volatilități crescute. Este deci un context în care are sens să se reducă, dar nu să se elimine, acțiunile și creditele.
La volatilitate, la rândul său, este fum și oglinzi pentru mulți, dar poate fi o oportunitate pentru alții. Condiția pentru a profita de el, însă, este să pornești ușor și să nu ai prea mult risc în portofel.
Repetăm, ideea scăderii calmă a profilului de risc nu se datorează unei deteriorări a stării economiei globale (pentru o China care continuă să încetinească va fi o Europă în accelerare) ci trecerii dintr-o fază strategică. care a durat șapte ani până la o fază tactică care ar putea dura până la sfârșitul ciclului și apoi, sperăm, încă câțiva ani.
Pe de altă parte, nu suntem deosebit de îngrijorați de starea de rău de pe piețe din ultimele zile, stare de rău care este pusă pe seama BCE, petrolului și Fed.
BCE, care a dezamăgit așteptările de ultimă oră, a lansat totuși un pachet de măsuri și mai amplu decât cel lasat în seamă în cadrul conferinței de presă din 22 octombrie, cel în care Draghi a renunțat la posibilitatea unei reduceri de dobândă. Dacă ne întoarcem în seara zilei de 21 octombrie, când extinderea Qe nu era încă sigură și când nimeni nu și-a imaginat reducerea ratei, vedem că Eurostoxx era exact la același nivel ca astăzi și că Bund-ul pe 0.51 ani randamentul, apoi cu 0.58 la sută, a crescut chiar și astăzi la 1.13. Doar euro s-a mișcat, trecând de la 21 pe 1.10 octombrie la XNUMX astăzi.
De aici nu tragem concluzia că Qe2 s-a născut moartă, așa cum par să gândească piețele, ci cea a unei sărbători inițiale exagerate și premature care s-a transformat în furie supărată care va fi urmată, în lunile următoare, de o a treia fază de efecte benefice cu eliberare lentă, nu atât asupra euro, care va rămâne substanțial stabilă, la fel ca la bursele și creditele europene.
În ceea ce privește petrolul și materiile prime, temerile piețelor sunt pentru cerere și pentru efectele asupra țărilor producătoare și companiilor miniere. Pentru petrol, însă, nu există o slăbiciune a cererii, care continuă să crească constant. În ceea ce privește producătorii, am intrat în faza finală a procesului de selecție naturală în care se vor vedea câștigătorii care au cele mai mici costuri de extracție (Arabia Saudită, Irak și zona Eagle Ford din Texas). Arabia Saudită, care conduce jocul de scădere a prețurilor, pariază pe o stabilizare și inversare a tendinței până la sfârșitul anului 2016. Prin urmare, va exista o perioadă (dar este încă prea devreme acum) când stocurile de energie vor depăși restul piata si va trage actiunile mai sus. Pe scurt, cu cât cobori mai mult azi, cu atât vei urca din nou mâine. La materii prime a funcționat mereu așa.
În ceea ce privește Fed, nu putem vedea nicio dramă în jurul creșterii de miercurea viitoare. Nu există un colț de planetă în care anunțul acestei creșteri să nu fi sosit deja de un an și în care să nu fi fost pe larg discutat și redus la prețuri. Mai mult decât o graba de a vinde, vedem, prin urmare, probabil un mare căscat global sau chiar o scurtă explozie de optimism în cazul unei conferințe de presă deosebit de liniştitoare.
