Punctual precum trecerea anotimpurilor, problema fuziunilor bancare care vizează constituirea unor grupuri din ce în ce mai mari este din nou de actualitate. La baza a ceea ce pare a fi planul comun al Bruxelles-ului și Frankfurt ar trebui să existe preocuparea potrivită pentru securitatea sistemului economic încă ars de criza din 2008. Dar tocmai pentru că obiectivul de a avea instituții de credit mai sigure și mai stabile, în special în faze de recesiune, este mai mult decât acceptabil că trebuie să abordăm problema într-un mod foarte laic, fără a ne lăsa umbriți de furia ideologică a „marele este frumos” sau, mai rău, de alte și diferite interese.
Lăsând deoparte o discuție pur teoretică - care însă, mai devreme sau mai târziu, ar trebui făcută - este util să ne amintim cum fiecare intervenție efectuată în ultimii douăzeci de ani, cel puțin în Italia, asupra sistemului bancar, a fost îndreptată, tocmai , la crearea unor instituții de dimensiuni din ce în ce mai mari care s-au transformat în așa-numitele bănci sistemice, de care depinde direct stabilitatea întregului sistem. Dar suntem cu adevărat convinși că făcând ca stabilitatea unui întreg sistem economic să depindă de câteva subiecte, deși mari, nu obținem efectul opus de creștere a riscului de stabilitate generală?
Rămânând în continuare pe domeniul securității, o contradicție evidentă apare atunci în politicile de stimulare pentru „superbănci”. În timp ce, de fapt, se impune o acoperire mai mare în ceea ce privește creditele problematice, problema cuantificării riscurilor asociate instrumentelor „derivate” pe care mai multe mari grupuri financiare europene le au în bilanţ și care s-au numărat printre principalele cauze, dacă nu principala, a celei mai recente crize economice si financiare. Un element de instabilitate care nu este abordat din vină și care, dacă este proiectat într-un sistem format din doar câteva bănci mari, poate deveni îngrijorător.
Apoi este problema economiei reale. Odată redus la minimum sistemul băncilor teritoriale, va fi economia reală cea care va trebui să se adapteze la interacțiunea cu „super-băncile” eliminând progresiv orice legătură de proximitate cu teritoriul și cu antreprenoriatul local? Este de imaginat că acest lucru este sustenabil pentru întreprinderile mici și mijlocii, de exemplu italienii, care, de fapt, reprezintă 80% din sistemul de producție al țării noastre?
Sunt întrebări la care ar trebui să începem să dăm răspunsuri motivate și convingătoare înainte de a continua cu politica de agregare și înainte de a anula complet articularea sistemului care, până acum, avea unul dintre cele mai mari atuuri ale sale tocmai în biodiversitate. Și pentru că nu suntem în niciun caz la anul zero ci, dimpotrivă, procesul este clar în derulare. În Italia, în 1995 existau 977 de bănci cu o dimensiune medie de 24 de sucursale. După puțin peste douăzeci de ani, în 2016, numărul băncilor a scăzut la 604, iar dimensiunea medie s-a mai mult decât dublat la 49 de sucursale. În plus, dacă luăm în considerare activele totale, nivelul de concentrare pare și mai evident.
În Europa, de fapt, astăzi cele 2.810 bănci mai puțin semnificative (LS), adică cele sub 30 de miliarde, reprezintă 19% (discurs similar în Italia, unde LS în iunie 2017 sunt 436 și reprezintă 18%), în timp ce restul 81% este concentrat în doar 120 de bănci. Tot în Italia s-a ales atunci traseul cel mai drastic, după cum a demonstrat blitzkrieg reforma băncilor cooperatiste, transformată (cele cu active de peste 8 miliarde de euro) din cooperative în societăți pe acțiuni, și care a fost urmată de restructurarea creditului cooperativ.
Desigur, trebuie să ne confruntăm și cu o revoluție tehnologică de o viteză fără precedent care a făcut – odată cu dezvoltareahome și internet banking – din ce în ce mai ușor și mai rapid pentru clienți să interacționeze cu banca lor oriunde și rapid. Dar, și din acest punct de vedere, suntem siguri că investind exclusiv în inovare tehnologică, depersonalizând și relocand complet relațiile dintre bănci și clienți, pe lângă problemele evidente de angajare, nu ne confruntăm cu riscuri tot mai mari și incontrolabile. ?
Tendința, ca răspuns la criza economică și financiară din 2008, vizează pe bună dreptate consolidarea sistemului bancar. În Europa, BCE face acest lucru prin reguli din ce în ce mai stricte privind cerințele de capital, cu privire la nivelul adecvat de capitalizare, cu privire la prevederile care să acopere NPLS. O face mai ales cu accelerarea pentru crearea uniunii bancare. După cum am văzut, sistemul bancar italian s-a adaptat treptat, suferind schimbări profunde în morfologia și funcția sa de susținere a economiei reale.
Dar în Statele Unite, o țară care știe ceva despre criză și din care ea a ieșit prima și care cu siguranță nu joacă un rol marginal în economia globală, cum merg lucrurile în raport cu transformările sistemului bancar, deși obligatorii ? Știe cineva care conduce politica bancară europeană că băncile americane mici sunt mai bine sănătoase decât cele mai mari, cu marje de profit de 10% față de o medie a sistemului de 7,5%?
Nu în ultimul rând, întrebarea: ce se va întâmpla cu libera concurență a sistemului bancar atunci când aceasta se va reduce la prezența a doar doi, trei jucători majori?
Pe scurt, sunt multe întrebări la care politica ar trebui să răspundă urgent. Problemele ar trebui abordate cu simțul responsabilității și întotdeauna în interesul comun, ținând cont de structura economiei reale. Suntem convinși că în cadrul sistemului bancar trebuie să coexiste mai multe tipologii (grupuri mari și bănci mici, spa-uri, bănci cooperative și bănci cooperative de credit), atât pentru că sistemele astfel structurate sunt mai stabile - așa cum s-a demonstrat că au rezistat mai bine criză – și pentru că este esențial să nu se piardă legătura cu rădăcinile țesutului productiv și cu economia reală. Între timp, în timp ce tehnocrații de la Bruxelles și Frankfurt, printr-un regulament complet independent de orice orientare politică, implementează designul ambițios în etape forțate, instituțiile politice continuă să tacă.
Politică, dacă ești acolo, grevă!
*Autoarea este secretarul general al Asociației Naționale a Băncilor Populare.
