În ultimele zile, sistemul bancar italian a revenit în centrul atenției. Două știri au adus acest nou interes. Primul a fost judecata judecatorilor europeni cu care, după patru ani, a fost admis recursul prezentat de țara noastră și a fost demis comisarul european pentru concurență care, împiedicând intervenția Fitd-ului, a contribuit la producerea unor pierderi profunde nu doar economice, ci și de reputație pentru sistemul banca italian. . O eroare de care, din răutate sau prostie, nici comisarul pentru concurență Margrethe Vestager (Danemarca) și nici vicepreședintele Comisiei Europene Valdis Dombrovskis (Letonia), ambii din țările satelit ale Germaniei, nu par să cunoască încă. Al doilea este, însă, poziţia exprimată de OCDE în raportul privind Italia, unde se subliniază necesitatea finalizării reformei Renzi asupra băncilor cooperative, hotărâre care nu ține cont de faptul că această reformă este în prezent în curs de examinare de către Curtea Europeană de Justiție din cauza profilurilor de diversitate pe care această reformă le conține între și supranațional. Ca să nu mai vorbim de faptul că continuând demontarea prezenței teritoriale a băncilor locale, așa cum s-ar întâmpla odată cu finalizarea reformei, nu este clar cum poate ajuta la redresarea economică a țării și la țesutul său de întreprinderi mici și mijlocii care reprezintă 70 la sută. un cent din valoarea adăugată privată.
Tocmai din acest motiv ceea ce se întâmplă în Germania pare și mai strident cu fuziunea dintre Commerzbank și Deutsche Bank (Statul este prezent cu un pachet de 5% din Commerzbank și joacă un rol activ în operațiune) și ceea ce relatează agențiile de presă despre o altă operațiune care, din nou în Germania, vede instituțiile publice foarte active, la ora actuală, cu Lander-ul Saxonia-Anhalt care a alocat aproape 200 de milioane de euro pentru salvarea Norddeutsche Landesbank, din care deține 5,6 la sută din capital.
Per total ne confruntăm două situații, cea italiană și cea germană, care par să se încadreze în cazul clasic al „două greutăți și două măsuri” și care ar trebui să ne conducă să fim și mai incisivi în cadrul instituțiilor Uniunii Europene pentru a ne apăra interesele, așa cum par să facă efectiv germanii. Trebuie amintit că chiar înainte de introducerea bail-in-ului, Germania a acționat în mod magic pentru a-și salva sistemul bancar puternic compromis, punând la dispoziție resurse publice de-a lungul anilor pentru o valoare totală de aproape 230 de miliarde de euro (o valoare egală cu 7,2 la sută din PIB-ul german) făcând Germania prima țară din zona euro în ceea ce privește cheltuielile. Cifra italiană, tocmai pentru a înțelege mai bine ordinele de mărime în cauză, a fost de 13 miliarde de euro, 0,8 la sută din PIB-ul național.
La aceasta se adaugă încă una particularitățile sistemului bancar german, cel al băncilor publice locale (contrar cu Italia unde băncile sunt toate private), le Landesbank și bancă de economii, care din inițiativa Germaniei s-au păstrat fîn afara domeniului de aplicare al supravegherii BCE şi care continuă să opereze în continuare logica politică și nu pur economic, așa cum subliniază și un raport al BCE însăși semnat de economistul Alexander Popov care evidențiază creșterea, înregistrată după alegeri, de 42 la sută a expunerii la obligațiunile guvernamentale regionale a acestor bănci. Toate în timp ce continuăm să dezbatem despre inadecvarea băncilor italiene de a avea obligațiuni guvernamentale din propria țară în bilanţ. Dacă avem în vedere că în Germania ansamblul băncilor regionale și comerciale, al Landesbanks, al Sparkasses și al institutelor locale de credit cooperativ - așa cum arată suplimentul la ultimul buletin statistic al Bundesbank - ajunge la peste 1.300 de unități dintr-un total. de aproximativ 1.500 de instituții de credit (în Italia sunt în total 650 de bănci, mai puțin de jumătate), astfel încât să putem înțelege mai bine amploarea fenomenului în discuție și cum protecția pe care politica germană o oferă acestor instituții este aproape unică în cadrul uniunii bancare.
Atunci pare ciudat obsesia parlamentului german de a muta atenția către băncile italiene, având în vedere solicitările repetate de informații care sunt transmise BCE, ultima în ultimele zile și referitoare la Monte dei Paschi di Siena, Carige și Banca Popolare di Bari, în care se solicită lămuriri cu privire la „știrile îngrijorătoare” referitoare la starea de sănătate a băncilor italiene intrând și în fondul deciziilor Băncii Centrale Europene privind măsurile adoptate. Ar fi interesant de știut la ce ar răspunde aceștia la Frankfurt dacă o solicitare similară ar fi făcută de instituțiile italiene și ar viza sistemul bancar german. expunerea marilor banci la produse derivate e dificultăţile care par să treacă prin institutele locale şi care este depăşită doar prin acţiunea directă a statului central sau autorităţilor locale, în numele unei stabilități financiare care pare să se aplice doar în anumite circumstanțe sau zone geografice.
Inutil să spun că confuzia organizată pare să domnească suprem în Europa. Dar, din păcate, nu este vorba de confuzie, ci de demonstrarea, încă o dată, a modul în care regulile existente sunt interpretate și aplicate în funcție de echilibrul de forțe în teren și cum instituțiile europene par a fi intransigente doar cu unele. instituţiilor Super partes, ceea ce ar trebui să fie cei ai uniunii, continuă să opereze cu aprecieri diferite în beneficiul unora și în detrimentul altora, marcând astfel declinul real al idealului european. Problema, care din fericire nu mai este un tabu, este acum evidentă pentru toată lumea. Cu siguranță, nu poate continua mult mai mult, și având în vedere succesiunea repetată a contextelor problematice din sistemele bancare ale celorlalte țări UE. La baza acestei diferențe de tratament există, până la urmă, un mod diferit de a înțelege europenismul, care din partea unora este absolut oportunist. Cu siguranță nu este cazul italienilor care și astăzi și în ciuda tuturor, se arată a fi cei mai pro-europeni, în condițiile în care și-au sacrificat 20% din industria lor pe altarul integrării.
[Autorul este secretar general al Asociației Naționale a Băncilor Populare]
