La 31 mai, guvernatorul Băncii Italiei, Ignazio Visco, va citi ultimele sale observații finale în fața întâlnirii băncii. După 12 ani în noiembrie Visco își va părăsi postul început la 1 noiembrie 2011, imediat după căderea guvernului Berlusconi și nașterea guvernului Monti care, după cum se va aminti, a fost susținut de 90% din Parlament, cu scopul de a evita incapacitatea țării afectate de un val de neîncredere din partea investitorilor autohtoni și străini, atât de mult încât răspândirea obligațiunilor noastre publice față de cele germane depășise 550 de puncte.
Au fost Ani 12 foarte tulburat că Visco a fost capabil să facă față cu stil, răcoare, viziune tehnică și răbdare politică. O persoană care îl cunoaște bine l-a numit „un bun economist cu spatele drept”. O frază care o pictează al doilea bine Ştefan Micossi fost director general al Assonime care a lucrat cu Visco la Banca Italiei în anii 70. „Este un om măsurat căruia nu-i place prea mult expunerea media. A deținut funcția de guvernator – spune Micossi – ca un serviciu adus țării și nu ca un mijloc de dobândire a puterii. Putem bine spune că urmează în urma marilor Guvernatori ai Băncii Italiei de la Menichella la Carli la Baffi, de la Ciampi la Draghi care au făcut din bancă o instituție centrală pentru echilibrul țării. Visco a menținut reputația băncii la un nivel ridicat, chiar și trecând prin schimbări profunde și perioade critice care au fost rar întâlnite în trecut”.
De fapt, odată cu nașterea monedei unice, unele dintre puterile fundamentale ale Băncii Italiei în materie de politică monetară au trecut la Frankfurt, astfel încât băncile naționale s-au concentrat mai ales pe controlul sistemului bancar precum și, evident, contribuții importante la formularea politicii monetare a UE.
„În acest ultim aspect – afirmă Micossi – imaginea personală a lui Visco ca economist de renume internațional a contribuit în mare măsură la ca banca noastră să fie deosebit de apreciată și în consiliul BCE de la Frankfurt. Iar Visco nu a renunțat în ultimii ani să-și exercite profesia de economist, publicând eseuri despre rolul educației ca pârghie pentru creștere și, cel mai recent, un eseu despre inflație și daunele pe care le poate provoca. Dar deja cu mulți ani în urmă și-a făcut loc în lumea economiștilor cu o teză despre așteptările inflaționiste care a revenit acum la știri”.
În managementul crizele bancare care s-au manifestat în Italia în 2013 și 2014, în timp ce un mecanism uniform se dezvolta în Europa pentru a aborda falimente, au existat unele incertitudini.
„Cursa pentru rezoluția celor patru bănci (dintre care cea din Arezzo s-a remarcat, tot din motive politice), a fost făcută pentru a evita aplicarea completă a directivei europene de recapitalare care punea în pericol și depozitele clienților peste un anumit Cantitate".
Totuși, s-a înțeles ulterior că directiva respectivă, corectă în principiu deoarece urmărea să împiedice ca onoarea salvării băncilor să cadă asupra finanțelor publice și, prin urmare, asupra tuturor cetățenilor, risca în practică să conducă la sarcini sistemice foarte mari. S-a încercat apoi revenirea la vechiul drum, cu siguranță prin punerea în plată a acționarilor și administratorilor băncii aflate în dificultate, dar apoi prin implicarea fondului de garantare interbancar pe depozite, banca a fost salvată.
Banca Italiei a folosit fondul interbancar pentru o operațiune și a fost contestată de către Comisia Europeană. Treaba a ajuns în fața Curtea de Justitie care a recunoscut motivele întemeiate ale băncii noastre de a considera fondul interbancar nu o instituție publică.
„Astăzi în UE, ca și în SUA, nu există reguli omogene pentru soluționarea crizelor bancare. În general, revenim la practica salvarilor. Dar cea mai semnificativă moștenire a acestor ani de criză este schimbarea progresivă a rolului BCE care, începând cu celebrele scrisori trimise în 2011 Italiei, Irlandei și Spaniei (pe lângă Grecia, care este însă un caz și mai complex) a împins banca centrală să se ocupe de liniile de politică economică ale statelor individuale, ceea ce depășește statutul său și care poate expune autoritățile monetare la critici la adresa politicii”.
Dar și în contextul politică monetară există schimbare în comportamente relevante. În ultimele luni, de exemplu, Visco a comunicat amplu poziţia sa cu privire la majorarea ratelor dobânzilor decise de BCE pentru contracararea inflaţiei. Visco a semnalat în repetate rânduri nevoia de a naviga cu prudență între cele două pietre ale inflației și recesiunii, evitându-le pe ambele, întrucât ambele sunt pline de riscuri pentru economii, dar și pentru stabilitatea politică a democrațiilor atacate și din motive militare de către autocrații.
În ciuda perioadei dificile din punct de vedere al economiei şi contrastele adesea sub radar cu Politica (uneori a apărut ca atunci când s-a decis înființarea unei comisii parlamentare de anchetă în crizele bancare), Visco a păstrat reputația băncii noastre centrale ridicate. Și într-o perioadă în care credibilitatea tuturor instituțiilor noastre este în cădere liberă, a avea o referință sigură și de încredere nu este o problemă mică.
