Campionatul da, campionatul nu. Jocuri cu ușile deschise sau stadioane închise. Amânări, suspendări de turnee sau continuă cu „normalitate”. Pana si fotbal, inevitabil, a ajuns să fie copleșită de urgență coronavirus aceste zile. Insideri, simpli fani, politicieni și oameni de știință: toate lansate în zeci de propuneri, sute de soluții și mii de controverse cu privire la modul în care principalul sport național ar trebui să coexiste cu Covid-19.
Nu este prima dată când problemele fotbalistice și problemele de sănătate ajung să se împletească, iar lumea fotbalului este nevoită să facă față unor amenințări virale imprevizibile și necunoscute. S-a întâmplat în anii optzeci ai secolului trecut, odată cu erupția la scară planetară aHIV, sau „Virusul imunodeficienței umane”, cauzaAjutoare. Odată cu răspândirea bolii, liderii fotbalului mondial au început să-și facă griji pentru sănătatea jucătorilor și au studiat câteva măsuri pentru a evita, sau măcar limita la minimum, riscul de contagiune.
Citește astăzi, la 35 de ani mai târziu, cu cele actuale cunoștințe medicale necunoscute comunității științifice de la acea vreme, unele sugestii ipotetice pentru a face față riscului HIV te fac să zâmbești, atât de aproape de simțul ridicolului. Alte măsuri, însă, au supraviețuit și încă fac parte dinreglementarea actuală Oficial FIFA în vigoare.
„Trebuie să verificăm toți turiștii suedezi de pe aeroporturile noastre pentru a ne asigura că nu sunt purtători de SIDA”. Astfel, în octombrie 1985, presa turcă a titrat în ajunul întâlnirii valabile pentru turul doi al Finala Cupei Campionilor între Göteborg şi Fenerbahce. Furia presei din Istanbul a fost dezlănțuită de faptul că vameșii locali au percheziționat cu meticulozitate trei jucători ai echipei turce pe aeroportul orașului suedez. „Scandal”, „Anulați întâlnirea și plecați acasă”, „Guvernul protestează împotriva incidentului sălbatic”: sunt câteva pasaje din articolele publicate în acele zile. Pe scurt, a fost necesar să se răzbune insulta suferită și să le dăm suporterilor din Gothenburg ciudățenie în vederea returului. Până la bănuiala, de fapt, că printre ei ar putea pândi infectori îndepărtați.
Prima intervenție, oficială și controversată, a unui prestigios organism instituțional de fotbal în problema SIDA este datată 1987. Pe 20 ianuarie, un cuib de polemici a fost dezlănțuit printr-un manual întocmit de Asociația de Fotbal, Federația Engleză de Fotbal, în care au fost emise o serie de reguli opționale pentru cluburile de peste Canal, cu scopul de a stopează virusul de HIV.
Acestea sunt punctele cuprinse în decalog:
1 – Pe teren sau în timpul antrenamentului, nu bea din aceeași sticlă de apă sau chiar din aceeași sticlă de șampanie pentru a sărbători o victorie.
2 – Înlocuiți băile din cada comună cu dușul individual.
3 - Îmbrăcați rănile deschise cu tifon și bandaje sterile, folosind mănuși chirurgicale.
4 – Evitați să folosiți o găleată cu apă și un burete pentru echipă: înlocuiți-le cu soluții antiseptice.
5 - Dacă este necesară resuscitarea gură la gură, practicați-o cu un muștiuc de protecție.
6 - Evitați folosirea în comun cu alte persoane: ținute de joc, periuțe de dinți, aparate de ras, sticle.
7 - Folosiți pahare din hârtie sau plastic și pahare pentru a arunca odată ce sunt folosite.
8 – Curățați imediat hainele și obiectele pătate de sânge.
9 - Puneți materialul medical deja folosit în recipiente pentru incinerare.
10 - În relațiile sexuale limitează-te la un singur partener, folosește prezervative și evită contactul cu prostituate în special în țările din Africa Centrală și de Est.
Comentariul medicului federal a fost direct, John O'Hara: „A sosit momentul să trecem la măsuri concrete. În trecut, am încercat să-i facem pe jucători să nu se mai îmbrățișeze și să se sărute pentru a sărbători golurile. Acum sperăm să reușim datorită fricii”. Răspunsul de la Asociația Fotbaliștilor Profesioniști a fost sec: „Acestea sunt lucruri nebunești – cuvintele secretarului Gordon Taylor -. Ce implică ele? Că avem obiceiul să zăbovim în cadă cu colegii de echipă sau să-i sărutăm cu limba în gură?”.
La 18 noiembrie 1987, FIFA a intrat oficial pe teren împotriva problemei HIV. Îndemnată de numeroase federații naționale să studieze modalități de prevenire a riscului de contagiune în timpul meciurilor, comisia medicală a organului de fotbal de top din lume a venit cu ideea de apărare a tibiei obligatorii. După ce și-a amintit cum răni ale tibiei au fost cele mai frecvente accidente de joc și că materialul folosit pentru tratarea acestora (în special, celebrii bureți) a fost sumar și nu sterilizat, comisia medicală a scris Comitetului Executiv al FIFA: „Ca măsură profilactică împotriva transmiterii SIDA, este este esențial cafolosirea paratiilor devii obligatoriu”. Prima federație care a luat la propriu „recomandarea” a Fifa era cea suedeză. În iunie 1988, Federația de Fotbal din Stockholm a impus ca jucătorii de toate nivelurile să poarte tibie.
Având în vedere Cupa Mondială 1990 pentru a fi disputată în Italia, norma a fost oficializată pentru toată lumea. Tibiei, purtati pentru prima data in fotbal in 1874 de Samuel Widdowson, un jucator de la Nottingham Forest, au incetat sa mai fie un accesoriu optional, au devenit un element obligatoriu si indispensabil pentru protectia jucatorilor si au fost codificati in regulamentul oficial al jocul. Imaginile lui Omar Sivori, Gigi Meroni, Mario Corso, Angelo Domenghini, Hans Peter Briegel, Toninho Cerezo sau Gianluca Vialli, complet cu șosete suflecate până la glezne și fără „armură” care să protejeze picioarele, au încetat să mai fie știri și au devenit amintiri. istoric.
