O închisoare în curs de eliberare în care un grup de polițiști ai penitenciarului și un număr rezidual de deținuți în așteptare de transfer trebuie să petreacă împreună ultimele zile înainte de închiderea definitivă a structurii dărăpănate. Acesta este complotul Încă aer, abia lansat în cinematografe și a patra lucrare majoră a regizorului Leonard DiCostanzo, care a câștigat deja un David di Donatello ca cel mai bun regizor nou în 2013.
Să vorbim imediat despre protagoniști: actorii principali sunt Toni Servillo și Silvio Orlando, însoțit de alți actori secundari de același calibru. Întreaga distribuție, fără excepție, face parte dintr-un cor, dintr-o frescă în care se conturează o lume aparent marginală care, în schimb, deși foarte indirect, ne privește îndeaproape: cea a dreptății, a solidarității și a sentimentelor. În primul rând, filmul vorbește despre relațiile umane dintre indivizi forțați să trăiască într-un anumit spațiu și timp. Această lume este descrisă în imagini, în înfățișări, cu expresii faciale și limbajul corpului care se văd rar în cinematografia italiană. Măștile de pe scenă sunt cele eterne ale tragediei umane care, totuși, în acest caz, ne permit să întrezărim o licărire de ieșire, de mântuire chiar și în cele mai adânci meandri ale ei.
Servillo și Orlando au aproape o singură expresie, mohorâtă și încordată, dar este suficient să spunem tot ce este necesar. Dialogurile pot fi și de prisos: expresiile, unghiurile ochilor, privirea laterală vorbesc. Totul este filmat cu o mână pricepută: camera zăbovește mereu în punctul potrivit și pentru timpul necesar. Scena centrală a filmului, cina în rotonda închisorii pe întuneric, cu doar lumina unor lămpi ocazionale, merită un decor atât pentru măiestria regiei, cât și pentru abilitățile actoricești remarcabile ale protagoniștilor. Este un moment central, în care deținuții și gardienii sunt la aceeași masă, legați de același destin pentru o scurtă perioadă de timp. Un moment plin de simboluri și referințe cinematografice importante pe care Di Costanzo le rezumă și le sintetizează în cel mai bun mod.
În fundalul narațiunii umane se află apoi protagonistul ascuns, dar mereu pe scenă: clădirea, închisoarea acum dărăpănată, un monument rezidual al unui trecut îndepărtat încă existent în centrul orașului Sassari. Este un loc de actualitate, care chiar și în cinematograf a oferit multe idei cu lucrări intrate în istorie în așa măsură încât să definească un gen anume încă de la origini. Cum să uităm câteva titluri dintre numeroasele noastre favorite: Metropolă de Fritz Lang, o capodoperă absolută, Omul din Alcatraz de John Frankenheimer, Marea Evadare de John Sturges cu un Steve McQueen de neuitat și, în Italia, Deținut în așteptarea procesului de Nanni Loy pentru a ajunge în sfârșit la Cesare deve die, printre ultimele lucrări ale Frații Taviani care, deși nu este direct atribuit genului caracteristic „închisorii”, merită menționat pentru locul în care a fost filmat (penitenciarul roman Rebibbia) și pentru protagoniștii săi (toți prizonieri adevărați).
Asemănarea dintre Încă aer iar filmul soților Taviani este puternic și nu întâmplător: ambele nu ignoră forma și vizează direct inima substanței: atunci când ființele umane se confruntă cu momente dramatice, pot da tot ce e mai rău, dar și tot ce e mai bun și când cinematograful este capabil. pentru a spune toate acestea într-un mod eficient și antrenant este posibil să te regăsești în fața unei lucrări grozave, poate aspră și dificilă, dar de o calitate remarcabilă.
Am scris adesea despre cinematografia italiană contemporană care nu reușește întotdeauna să se ridice la înălțimea istoriei sale, din cauza dificultăților sale în a propune teme și subiecte de puternică poziție națională și internațională. În acest caz, trebuie să ne răzgândim parțial: Încă aer este un film grozav și a meritat mai multă atenție la recentul Festival de Film de la Veneția, unde a fost prezentat în afara competiției.
