La aceste ultime alegeri, Cristina Fernandez de Kirchner a arătat lumii puterea kirchnerismului, bazată pe recunoștința argentininilor pentru creșterea de după grea criză din 2001. Cuplul K - nu întâmplător Cristina a vrut să împărtășească momentul victoriei cu soțul ei Néstor, care a murit pe 23 octombrie trecut – a devenit un simbol pentru peste 53% din populația argentiniană. Politica lui, care nu se pregătește să se schimbe decât poate la nivel economic, se bazează pe cei trei piloni ai peronismului: verticalismul, centralismul și populismul.
Cristina a primit un larg sprijin din partea diferitelor categorii ale populației. Clasele de jos au votat-o și, grație noilor ajutoare sociale – de la cecul universal garantat pentru fiecare naștere până la subvenții pentru copiii șomerilor – au înregistrat o scădere a sărăciei cu 4 puncte procentuale din 2007; clasele de mijloc, care se simt în sfârșit răscumpărate de pierderile grele suferite de criza din 2001 – cu o creștere anuală a consumului de 4% și multe salarii de la stat au crescut mai mult decât inflația. Evident că a obţinut sprijinul sindicatelor, care au fost mereu legate de peronism. Chiar și unii membri ai clasei superioare, și mai ales proprietarii minelor, care se bucură de scutiri fiscale excesive, susțin kirchnerismul. Datorită creșterii prețurilor materiilor prime, producătorii de soia, care au fost mereu în dezacord cu familia Kirchner, și-au redus lupta împotriva Cristinei în ultimii ani. În fine, „președintele” s-a putut bucura de sprijinul artiștilor și intelectualilor grație fondurilor uriașe pe care le-a alocat culturii în ultimii ani.
Astfel, opoziția a rămas cu o parte prea mică de cucerit. Unul dintre cei patru adversari, justicialist-peronistul Duahalde, cu câteva zile înainte de alegeri a recunoscut că Argentina a experimentat creștere economică necunoscută până acum – nouă ani consecutivi – dar că „această creștere a PIB s-a datorat în principal creșterii prețului la export și nu îmbunătățirii sistemului de producție”.
Și acesta este tocmai unul dintre cele mai importante provocări care așteaptă Guvernul Cristinei: îmbunătățirea producției și nu continuarea subvenționării consumului; combaterea inflației (în jur de 20%) care riscă să determine o apreciere prea mare a cursului de schimb real și să reducă astfel excedentul balanței comerciale, una dintre principalele surse de venit pentru țară; evita fuga de capital; îmbunătățirea situației siguranței publice – rata omuciderilor a rămas neschimbată din 2004 la 5,5% la 100 de locuitori (SUA este la 4,8% și Italia la 1%); în cele din urmă să facă față contagiunii din criza datoriilor europene, care a forțat deja vecinul său Brazilia să devalorizeze realul cu 18% și a provocat deja o scădere a prețurilor unor materii prime.
Una dintre marile așteptări politice se referă tocmai la numirea lui noul ministru al Economiei, întrucât actualul, Amado Boudou, va deveni vicepreședinte. Mai presus de toate să vedem dacă va fi o figură înzestrată cu suficientă carisma pentru a reda ministerului puterea care i s-a atribuit din punct de vedere istoric întotdeauna. Și că cu Nestor Kirchner se ascunsese în spatele protagonismului de centrală a fostului soț al Cristinei. Printre candidați se numără și președintele Băncii Centrale, Mercedes Marcò del Pont, un economist heterodox în vârstă de 52 de ani, care poate conta deja pe încrederea Cristinei; Débora Giorgi, actualul ministru al Industriei; Hernàn Lorenzino, un tânăr în vârstă de 39 de ani, fost secretar de finanțe; Diego Bossio, care conduce Securitatea Socială; Roberto Feletti, actual viceministru al Economiei.
Unul dintre ei va lucra alături de Cristina în următorii patru ani. Ei vor trebui să fie capabili să transforme această creștere enormă în dezvoltare durabilă. Altfel, argentinienii vor continua să trăiască ideea iluzorie a unei răscumpărări a trecutului care, totuși, mai devreme sau mai târziu va arăta nesustenabilitatea modelului său.
