În filmul „Războiul s-a terminat” de Alain Resnais, scenaristul Jorge Semprun îl face pe Diego Mora să spună că își propune să meargă clandestin într-un Madrid sub călcâiul fascist pentru a organiza greva generală, știind foarte bine că va fi un eșec. și că va fi arestat – că „Răbdarea și ironia sunt principalele virtuți ale revoluționarilor”. M-am gândit imediat la asta când vestea a ajuns la mine moartea iubitului Luigi (Gigi) Covatta. Ne-a părăsit noaptea, trezindu-se brusc și apoi închizând ochii senin așa cum a trăit: cum un drept, mereu dedicat „binelui comun”, acel „bun” pentru el și pentru cei ca el a fost și este politică. Fiu al Conciliului Vatican II, el a devenit, în acel extraordinar Milano din anii şaizeci ai secolului al XX-lea, un genial executiv al Antantei: organizația studenților catolici care a alimentat, împreună cu celelalte organizații studențești, acea creșă a clasei politice italiene destinată să conducă partidele Republicii după anii „toamna calduroasa” și așa-numitul „șaizeci și opt”.
Dar Gigi a avut o altă experiență politică formidabilă când a făcut parte din asta patrulă curajoasă a catolicilor condusă de Livio Labor care, după decizia ACLI de a abandona colateralismul cu DC, proclamând principiul libertăţii de vot pentru ACLI, a fondat, în 1970, Mișcarea politică a muncitorilor și ziarul „Alternativa”.
Împreună cu Gennaro Acquaviva, de care a fost legat de-a lungul vieții printr-o legătură profundă, Gigi a dat naștere, începând de atunci, uneia dintre cele mai interesante experiențe nu de disidență catolica, așa cum este definită în mod obișnuit, ci de Marturie catolica in politica militanta, fără să împrăștie nimic nici din credința în Iisus Hristos, nici din credința socialistă. Cred că aceia au fost anii în care Gigi a învățat acea virtute grea care nu este doar a revoluționarului, ci, cu atât mai mult, a reformistului: virtutea Răbdării. A fost de această răbdare, chiar mai eroică decât cea a reformistului, despre care am vorbit adesea cu Gigi - eu care împărtășisem „acea” răbdare cu Diego - și sunt sigur că și atunci și-a asumat acea forță care l-a lăsat admirat când întâlnindu-și credința fermă lucrătoare: o putere care nu putea veni decât din virtutea Răbdării.
Când experiența Mișcării Politice Muncitoare nu și-a realizat potențialul, Gigi, alături de Gennaro Acquaviva și alți însoțitori, s-a alăturat stânga lombardă a PSI si apoi a fost cu Bettino Craxi în istoria politică care a urmat din acea transformare a PSI. Gigi și-a adus mereu setea de cunoaștere și libertate atât în activitatea sa guvernamentală, cât și în cea de organizator cultural, având încredere în tineri și ajutându-i în lupta și în alegerile lor.
Caracterul tău rezervat și discret nu a ascuns empatia profundă cu care te-ai confruntat pe toată lumea. Cu Fundatia pentru Socialism, alături de Giuliano Amato și Gennaro Acquaviva, au identificat acea creastă grea și înaltă a luptei politice care trebuia de acum să se desfășoare în condiții noi după distrugerea începută în anii XNUMX atât a partidelor politice, cât și a societății politice care a dat naștere ei şi că cu ei construise noua Italie republicană după Rezistenţă şi Constituţie. O Italia care s-a bazat pe întreprindere publică și privată, pe Parlament, pe organizațiile sindicale și pe agențiile intelectuale și culturale pe care toată lumea aceasta le-a hrănit și reînnoit. Gigi a fost fidelă acestei inspirații originale prin angajare regia Mondo Operaio: i-a rămas mereu fidel prin o mie de eforturi dar confirmări continue ale alegerii corecte.
O cale reformistă („menșevic” până la capăt și deci ingrată și foarte grea). Revista „Mondo Operaio” este una dintre ultimele frontiere: poate ultima care a avut nevoie și trebuie să fie construită și reconstruită în fiecare zi în cercetarea atât asupra transformărilor capitaliste în curs de desfășurare în Italia și în lume, cât și asupra formelor morale și rezistență intelectuală, în așteptarea că a fost necesar și trebuie pregătit pentru a face față înainte ca noul drum al socialismului să se redeschidă pentru cei care nu și-au pierdut încrederea în socialismul umanitar. Așa că Charles Peguy le-a scris cititorilor săi, cu sarcasmul său care îmbina durerea cu fericirea mărturiei, introducând Caietul al treisprezecelea din seria a doua: „C'est peut étre ces situation de désarroi et de droitesse qui nous crée more imperiously que jamais , le devoir de ne pas capituler. Il ne faut jamais capituler…”. Era 20 iunie 1909. Astăzi suntem cufundați într-o istorie mondială care nu poate fi mai dramatică. Din acest motiv exemplul, Mărturia, a lui Luigi (Gigi) Covatta nu ne poate abandona. Trebuie să ne reînnoiește acea răbdare a reformiștilor socialiști de azi și care reînnoiește pe cea de ieri și care este cea de întotdeauna...
