La 14 octombrie 1980În urmă cu 40 de ani, în jurul orei 11 dimineața, Rai întrerupea transmisia pentru a transmite comentarii în direct din Torino a unui eveniment, de amploare neașteptată, care în următoarele decenii avea să fie evocat de mai multe ori în momentele de actualitate ale disputelor sindicale din țara noastră. ţară: marşul celor patruzeci de mii.
A existat o diferență de păreri asupra numărului de patruzeci de mii: pentru sindicat nu erau mai mult de cincisprezece/douăzeci de mii de manifestanți, cu atât mai puțin pentru primarul de atunci al Torino, în timp ce în prima ediție de după-amiază pentru Seara tipărită erau treizeci de mii. Dar cum am ajuns până la urmă la patruzeci de mii? Iată cum a mers.
În dimineața zilei de 14 octombrie, am plecat din Mirafiori pe lângă poarta Drosso, singura dintre cele treizeci și cinci de porți ale cartierului Mirafiori pe care sindicatul nu reușise sau nu dorea să o blocheze cu o garnizoană continuă și m-am îndreptat către Teatrul Nuovo din Corso Massimo d' Azeglio, unde pentru ora 9,30 Comitetul Central pentru coordonarea cadrelor și a managerilor de mijloc Fiat organizase o adunare generală-întâlnire pentru a „striga în sfârșit la autoritățile fugare și la opinia publică, ASTE! și dreptul lor de a se întoarce la fabrică pentru a lucra.
Totul a început la începutul lunii septembrie, când restructurarea Auto a început cu Blocada de 35 de zile a Mirafiori și a altor fabrici şi cu raportarea de către companie a 23.000 de concedieri, care în faţa persistenţei neînţelegerilor sindicale a devenit 13.000 de concedieri anuntata, pana cand au fost suspendate la caderea guvernului Cossiga si transformate in liste de fond de concediere.
Se știa că trecerea cu cele 13.000 de disponibilizări va fi dificilă, dar știam și că mai devreme sau mai târziu se va întâmpla ceea ce trebuia să se întâmple: s-a ajuns astfel la momentul în care mobilizarea managerilor și a managerilor de mijloc a devenit elementul decisiv.
Timp de 35 de zile, din 11 septembrie, ziua în care s-a lansat procedura federală de concedieri colective din cauza reducerilor de personal, mi-am petrecut zilele în biroul meu din Mirafiori, dotat cu facilități improvizate pentru noapte, cu excepția ieșirilor rare, prin ușa obișnuită del Drosso, pentru a face o călătorie acasă pentru a vizita familia.
În cele cinci fabrici din zona Mirafiori au fost însă prezenți și predați în aceeași condiție în jur de o sută de persoane, inclusiv directori de fabrică, directori de personal, directori de atelier, directori de personal atelier, precum și personal din cabinetele medicale, centrală telefonică și servicii generale. La fel și în celelalte unități blocate.
Din clădirea de birouri de la ușa 5, în fața căreia urma să aibă loc mitingul lui Berlinguer, noi, cei de la Departamentul Central de Personal, am avut legătura între Carlo Callieri, Directorul de Personal al Fiat Auto (și unul dintre cei patru membri ai delegației companiei de la masa de negocieri cu Cesare Romiti, Cesare Annibaldi și Vittorio Ghidella), fabricile de mașini din Torino și cele din afara Torino din Verrone (Vercelli), Vado Ligure, Autobianchi din Desio, Florența, Cassino și Sulmona.
Comunicațiile se făceau exclusiv prin teleimprimantă, fax sau prin telefon dintr-o rețea fixă și uneori, când centrala găsea liniile libere, tot cu sistemul inovator de atunci de conferință telefonică.
În mod normal, călătoria cu mașina de la Mirafiori la corso Massimo d'Azeglio nu durează mai mult de cincisprezece minute: în acea dimineață mi-a luat mult mai mult timp, blocat într-un trafic neobișnuit pentru acea oră, format din coloanele Fiat Panda 30 și 45, de la 127 și 128 și de la unele Fiat 131, în general cu un singur șofer la bord: erau şefii Fiat îndreptându-se spre Teatrul Nuovo, unde fuseseră convocați de Comitetul lor central.
De fapt, în companie a existat o oarecare incertitudine cu privire la succesul evenimentului: unii au crezut că va fi deja un succes să reușești să umple publicul teatrului.
Ideea i s-a născut lui Cesare Romiti, după cum îi spune lui Giampaolo Pansa în cartea-interviu Anii ăștia la Fiat, când într-o seară a circulat cu mașina prin perimetrul Mirafiori și nu i-a recunoscut printre „picchete” pe cei pe care îi credea că sunt muncitori Fiat. A vorbit despre asta cu Carlo Callieri și mașina organizatorică a decolat.
Sediul operațiunii a fost amplasat, într-o poziție retrasă, în Ville Roddolo, la acea vreme un azil de bătrâni pentru bătrâni Fiat pe dealurile Torino.
Au fost mobilizate structurile organizatorice ierarhice și funcționale corporative. Au fost invitați toți managerii și managerii de mijloc ai uzinelor din Torino pentru a lua parte la demonstrație, precum și mari reprezentanți din afara Torino au fost invitați și cu organizarea de călătorii cu autobuzul, trenul și avionul.
Când, la sfârșitul discursului lui Luigi Arisio, liderul recent decedat al liderilor și cadrelor Fiat, am părăsit teatrul, m-am trezit în fața unui zid uman: „chemarea la arme” primise un răspuns peste toate așteptările.
Un număr impresionant de șefi și directori din toată Italia se adunaseră în jurul panourilor care indicau fabricile lor respective: Mirafiori, Lingotto, Avio, Materferro, Rivalta, Teksid, Iveco, iar apoi Lancia Chivasso, OM Milano, OM Brescia, Lancia Bolzano, Autobianchi. Desio, Trattori Modena și treptat toți ceilalți.
Au fost multe numere: unii au spus zece mii, vreo douăzeci de mii, purtătorul de cuvânt al Biroului de presă al companiei mi-a spus că jurnaliştii prezenţi au riscat poate treizeci de mii.
Ne-am hotărât să vorbim cu Carlo Callieri și ne-am dus înapoi în holul teatrului, unde observasem un telefon public, cu care eram bine echipat. Am sunat la hotelul Bristol din Roma unde, după cum mă informase secretariatul conducerii Fiat din via Bissolati dimineața înainte de a pleca din Mirafiori, îl voi găsi pe doctorul Callieri într-o întâlnire restrânsă cu Lama, Carniti și Benvenuto pentru a pregăti ședința sindicală. pe care l-ar fi avut după-amiaza la Ministerul Muncii.
Cu Callieri am decis să vehiculăm o estimare realistă de aproximativ patruzeci de mii de oameni, așa că atunci când funcționarul Digos, detașat la Uniunea Industrială, ne-a întrebat ce număr dăm șefilor și jurnaliştilor noștri, a fost de acord să trimită și el același număr la Sediul Poliției și la Roma.
Poate că nu au fost multe alte ocazii în care sediul Poliției să fi dat la o demonstrație același număr de participanți ca și cel al organizatorilor.
Marșul celor patruzeci de mii a fost imediat perceput ca înfrângerea istorică a uniunii. Când m-am întors după-amiaza la Mirafiori, pichetele deja se demobilizau.
