La 25 aprilie 1945, apelul la insurecție armată în orașul Milano, sediul comandamentului partizanilor, a fost lansat. Din acest motiv acea zi a fost aleasă de către Comitetul de Eliberare Națională ca Ziua Eliberării. Acest partid a fost întotdeauna dezbinat. Și încă mai este, chiar dacă a fost un președinte al Camerei (ex PCI), Luciano Violante, care și-a amintit în discursul său inaugural câte, mai ales femei, au luptat și au murit „pe partea greșită”.
La urma urmei, chiar și în Franța ziua victoriei aliaților în Europa în cel de-al doilea război mondial sau cea a eliberării Parisului nu au aceeași valoare unificatoare ca 14 iulie 1789 când a fost luată Bastilia. Astfel în SUA sărbătorim 4 iulie (proclamarea Independenței în 1776) și nu 9 aprilie, când, în 1865, Războiul Civil s-a încheiat cu capitularea Confederației, eveniment din care a renăscut națiunea americană.
Într-adevăr, pentru a depăși memoria de acel conflict (în care au murit mai mulți americani decât în toate celelalte războaie) a trebuit să treacă peste un secol. În Italia, încă din perioada imediat postbelică, a fost mereu notabilă pe plan electoral și activă pe plan politic, o forță „nostagică”, care a refuzat să se recunoască în noua Italie născută din Rezistență. Și, din păcate, această opoziție este încă vie și s-a transmis – în ciuda schimbărilor care au avut loc în partidele din așa-zisa Primă Republică – de la o generație la alta.
Și așa s-a întâmplat și în alte țări europene. De ce fascismul nu este un fenomen istoric, care a aparținut unei epoci trecute și uitate. După cum a scris Primo Levi, scriitorul supraviețuitor al Holocaustului, de fiecare dată are fascismul ei; iar acea situație extremă se poate ajunge „nu neapărat cu teroarea intimidării polițienești, ci și prin negarea sau denaturarea informațiilor, poluarea justiției, paralizarea școlii, răspândirea în multe moduri subtile a nostalgiei unei lumi în care „ordinea”.
Nu este, deci, o chestiune de a ne aminti de începutul unei noi Italie și de a opri istoria la acele evenimente (cum o fac uneori asociațiile partizane) prin a se alătura uneia dintre părțile care au luptat, între italieni, în anii războiului civil. . Italia de astăzi și cea de mâine nu trebuie să revizuiască o judecată istorică nici să cultive, in vitro, ura acelor vremuri. De asemenea, putem alimenta, multe decenii mai târziu, un sentiment de pietas pentru toți cei care și-au pierdut viața luptând, atât pe partea dreaptă, cât și pe cea greșită.
Antifascismul trebuie să se schimbe așa cum sa schimbat fascismul. Ideologiile nu ajung îngropate sub dărâmături. Și aici vine întrebarea. Cum trebuie să se comporte astăzi o forță politică pentru a fi recunoscută (neo, proto, simil, para etc.) ca fascistă? Militanții săi trebuie să poarte o cămașă neagră, să se curețe cu ulei de ricin și să-și bată adversarii politici cu „bascul sfânt”? Poate, dacă își pierd răbdarea, chiar pot da foc unei Camere a Muncii, sediul unui partid sau redacția unui ziar de opoziție?
Ar trebui să spargă spatele Greciei? Trebuie să-și adauge baioneta la alte opt milioane? Nu contează dacă îți faci atât de multe probleme. La urma urmei, chiar și culturile autoritare evoluează, mai ales atunci când adepții lor au gustat din fructul interzis al libertății și consideră că anumite „ieșiri de urgență” individuale și de grup sunt indispensabile. Într-o lume care a devenit un sat global, a de referință de condiții de viață care cu greu pot coborî, acolo unde este posibil, sub un anumit prag.
Trebuie să știm să recunoaștem fascismul în noua sa formă (valorile sunt întotdeauna aceleași). Și mai presus de toate nu trebuie să renunțăm și să nu neglijăm vigilența, chiar și în conștiința noastră. Să ne gândim o clipă la lunile de carantină pe care le-am petrecut și la cele care ne așteaptă. Nu ne-am întrebat dacă măsurile ne priveau de libertățile noastre elementare; am suferit si gata. Deși înțeleg nevoile impuse de lupta împotriva Coronavirusului, nu mă simt liniştit asistând la adaptarea pe spate a opiniei publice la reguli maniacale, la sancțiuni arbitrare, la sentimente de ură față de „infractorii” fără distincție.
Și înțeleg cum se poate obișnui un popor cu un regim autoritar. Dacă toate acestea se întâmplă de săptămâni întregi sub ochii noștri (cu acordul unei opinii publice influențate), atunci devine de înțeles – chiar dacă evident inacceptabilă – atitudinea de supunere pe care, în istoria umanității, popoarele au manifestat-o în situații. în care nu exista doar riscul de a se îmbolnăvi, chiar și grav.
