În urmă cu zece ani, la 11,41 pe 11 februarie, s-a întâmplat un eveniment la care nimeni nu se aștepta și care în scurt timp a făcut înconjurul lumii. ANSA a dat știrea la 11,47 și doar autoritatea agenției i-a convins pe redactorii tuturor presei de pe planetă să nu pună la gunoi despașul, considerând-o mai mult decât o știre falsă o adevărată provocare grotesc.
Dacă vestea ar fi vizat moartea unui Papă mai în vârstă, o asemenea surpriză nu ar fi apărut: Benedict al XVI-lea și-a anunțat demisia de la tronul lui Petru și ca episcop al Romei, gest care în memoria istoricului Bisericii avusese loc doar de două ori; dar primul, cel al Celestine V în 1294, nu fusese niciodată aprobată, pentru că nimeni la acea vreme nu luase în serios alegerea unui prelat care se bucura deja de o reputație de sfințenie în viață.
Demisia lui Benedict al XVI-lea și „ingravescenti aetate”
A fost un jurnalist care și-a dat seama că se întâmplă ceva excepțional – vezi eseul „Mănăstirea” de Massimo Franco pentru edițiile Solferino”corespondent la Vatican'' al ANSA, care urmase Consistoriul și care se oprise să observe, curioasă, ce făcea Papa Ratzinger cu o bucată de hârtie în mână care, încă de la primele cuvinte, s-a înțeles că este scrisă în latină.
Giovanna Chirri – acesta era numele jurnalistului – a avut norocul să fi completat al liceul clasic studii riguroase de latină și de îndată ce a auzit cuvintele rostite de Papa ''agravarea aetate'' (la fel ca ''motu proprio al lui Paul al VI-lea care, în practică, i-a retras pe cardinali când au împlinit 75 de ani) a simțit ce era pe cale să se întâmple și ce avea să se întâmple a devenit operațional la 20 pe 28 februarie (2013 nu a fost un an bisect).
Chirri a cerut confirmare directorului biroului de presă al Vaticanului, care a confirmat vestea. Ce s-a întâmplat în continuare este bine cunoscut și s-a vorbit mult timp după moartea Papei emerite, amintind de acel gest neobișnuit, căutând explicații și mai presus de toate insistând asupraanomalie a celor doi Papi, făcută și mai unică prin neașteptata conviețuire lungă dintre două personalități foarte diferite între ele în contextul unei Instituţii bisericeşti foarte sfâşiate pe plan intern. Mai mult, soarta ar fi vrut ca supraviețuirea lui Benedict pentru o perioadă mai durabilă a pontificatului său să creeze unele probleme neprevăzute la momentul demisiei sale.
Diarhia celor doi Papi
Evident, în societatea comunicării oricine este capabil să-și formeze o opinie citind ceea ce s-a scris despre ea diarhie. Dacă îmi permiteți, ca profan, să adaug câteva considerații personale la comemorarea acelei zile istorice, trebuie să adaug că m-am întrebat în toți acești ani cum a fost posibil. o astfel de discontinuitate emergentă între Pontificatul lui Benedict și cel al lui Francisc.
Este greu să intri în dinamica care conduce Sfântul Colegi să aleagă un Papă, mai ales pentru cei care cred în inspirația Providenței Divine a cărei infailibilitate este un precept (se va fi pentru că Atotputernicul a văzut cu acea ocazie aspecte care ne scapă muritorilor). ). Se pare că cei doi Papi au făcut-o temeinic a evitat orice motiv de dezacord, deschis și confidențial, dar diferenţe în exercitarea ministerului chiar şi un băieţel de altar a reuşit să-i prindă.
Biserica lui Benedict al XVI-lea
Ridicat pe tronul lui Petru în alegerea numelui, cardinalul Ratzinger dorise deja să sublinieze care era viziunea sa despre Biserică, care nu ar fi putut supraviețui. separat de rădăcinile sale în Vechiul Continent și cultura lui, inclusiv în Iluminismul. Sfântul Benedict este sfântul patron al Europei și benedictinii au fost cei care i-au salvat pe clasicii acelei gândiri filozofice grecești care, încorporate în empirismul Imperiului Roman, a fost răspândită în întreaga lume.
Ratzinger, paznicul credinței de mulți ani, înțelesese că efectele relativismului, trucat cu modernitate, ar implica și Biserica, dacă nu ar fi rămas ancorată celor care erau considerați. valori nenegociabile. Îmi amintesc o omilie importantă pe care cardinalul Ratzinger de atunci a rostit-o la deschiderea consistoriului chemat să aleagă succesorul Papei Ioan Paul al II-lea (Missa pro eligendo Romano Pontiff, în Bazilica Sf. Petru la 18 aprilie 2005). Acele considerații asupra Bisericii Catolice s-au dovedit a fi prprofetic și anticipator a ceea ce avea să se întâmple în decurs de câțiva ani și căruia Ratzinger, devenit Benedict al XVI-lea, nu a putut să i se opună.
''Câte vânturi de doctrină am cunoscut în ultimele decenii, câte curente ideologice, câte mode de gândire... Mica barcă a gândirii a multor creștini a fost adesea agitată de aceste valuri - aruncate de la o extremă la alta. : de la marxism la liberalism, până la libertinism; de la colectivism la individualism radical; de la ateism la un vag misticism religios; de la agnosticism la sincretism și așa mai departe. În fiecare zi – a denunțat Ratzinger – se nasc noi secte și ceea ce spune Sfântul Pavel despre înșelăciunea oamenilor, despre viclenia care tinde să ducă în eroare (cf. Ef 4) se adeverește. Avea o credință clară, conform Crezului Bisericii, este adesea etichetat drept fundamentalism. În timp ce relativismul, adică a se lăsa purtat „încoace și colo de orice vânt de doctrină”, pare a fi singura atitudine până în zilele noastre. Se stabilește - aici este întrebarea centrală a declinului, ed - o dictatură a relativismului care nu recunoaște nimic ca fiind definitiv și care lasă ca ultimă măsură doar propriul ego și dorințele sale''.
Biserica pierdea Europa sub aspectul eticii și deci al funcției principale pe care a fost chemat să o exercite, după încetarea puterii temporale. Europa – leagănul civilizației iudeo-creștine – descoperită în noul „vițel de aur” al „dreptismului” o alta etica ''imorala'' deoarece are drept scop demolarea, in numele ''noilor drepturi'', a fiecarui principiu de drept natural (pe care se intemeiaza doctrina Bisericii) pana la consolidarea noilor doctrine in mod pozitiv. drept, pe care nu se mai limitează la transferarea drepturilor naturale ale oamenilor în sistemele juridice, ci le creează, lăsând „propriul ego și dorințele sale ca ultimă măsură”.
Biserica Papei Francisc
Ce putem spune, însă, despre „viziunea asupra lumii” predominantă în Biserica lui Francisc? S-a remarcat de mai multe ori că Papa nu vorbește despre Europa nu doar ca fiind o entitate politică, ci și spirituală. Observați doar traseul vizitelor apostolice lui Francisc și comparați-le cu cele ale lui Benedict pentru a realiza cât de mult, pentru primul, Europa este marginală, în timp ce pentru al doilea a reprezentat locul principal al Apostolatului. Și este în Biserica Vechiului Continent unde se află deschide "razboiul civil" care are repercusiuni în toate direcţiile în care statele europene au adus creştinismul – impus adesea de-a lungul secolelor.
Pe nivel doctrinar Vaticanul lui Francisc este incapabil să se stabilească pe noi valori sau să le apere pe cele ale tradiției. Stai la jumătatea drumului. Arătați deschideri în cuvinte (gândiți-vă la problemele homosexualității), dar aveți grijă să nu inovați canoanele vieții creștine.
Papalitatea azi ascunde-ți incertitudinile invocând întărirea acțiunii pastorale: așa cum spunea Francisc, preoții sunt paznicii turmei și trebuie să aibă același miros ca și oile care le sunt încredințate. Regatul Cardinal Carlo Caffarra a fost primul care a denunţat această teorie, când Papa Francisc încă se bucura de luna de miere cu credincioşii şi cu opinia publică mondială: ''O Biserică cu puțină atenție la doctrină - a spus Caffarra - nu mai este pastorală, este doar mai ignorant”.
Azi am Creștinii sunt persecutați în multe zone ale lumii, aceleași pe care Papa Francisc le preferă în apostolatul său. Dar în Europa - unde Biserica ar putea folosi statul de drept și posibilitatea de a influența politica - Creștinii sunt lăsați singuri, principiile lor sunt interzise de dreptul pozitiv în numele unei idei de libertate care se limitează la arbitrar.
Ar fi necesar să recitim discursul Papei Benedict al XVI-lea la Regensburg - pe 12 septembrie 2006 - pentru a înțelege strâmtoarea legătura dintre cultura occidentală și creștinism. ''Nu este de mirare – a spus Sfântul Părinte – că creștinismul, în ciuda originilor sale și a unor evoluții importante din Orient, și-a găsit în sfârșit amprenta decisivă din punct de vedere istoric în Europa. O putem exprima și invers: această întâlnire, la care se adaugă mai târziu moștenirea Romei, a creat Europa și rămâne temelia a ceea ce pe bună dreptate se poate numi Europa''.
