„Cauza stării de rău este observația că dogmatica dominantă și formalismul erau complet nepotrivite pentru o concepție a dreptului ca proiect politic. Dacă această conștientizare este un motiv de frustrare în faza inițială de „rezistență la știința juridică”, în faza următoare ea se transformă într-un stimulent pentru a reda natura și scopul unei „științe practice” studiului dreptului, pornind de la premisa că „dreptul muncii nu este scris nici în Cartea a V-a a Codului civil, nici în Constituție”; sau nu numai acolo. Din acest motiv, va simți „nevoia să o ia de la început de la origini”. O nevoie pe care Gino Giugni o susține și o satisface dezgropând rădăcinile dreptului muncii chiar și cu prețul de a se îngropa în dulapurile mai puțin frecventate ale bibliotecilor și de a-și murdari mâinile, dezgropând imensul depozit de resurse care, „în mare parte ignorat în sălile de clasă universitare. iar în tomurile juridice», este produsul sedimentat al neîntreruptului Bricolage a autonomiei negocierii colective”. Cine scrie este Umberto Romagnoli în eseul său „Juriștii muncii în secolul XX italian. Profiluri” (Ediesse, 2018). Este un pasaj din profilul altui Maestru, Gino Giugni, din care 4 octombrie marchează a zece ani de la dispariția sa.
Am vrut să citez acest pasaj dintr-un text care descrie, cu stilul incomparabil al lui Romagnoli, viața și operele lui Giugni și care merită să fie citit de la primul până la ultimul cuvânt, mai ales de cei ca mine care au cunoscut, au muncit și au fost. un prieten și partener al lui Gino. Pasajul, de fapt, surprinde sensul lui moment de cotitură pe care Giugni a putut să-l transmită dreptului muncii, dând demnitate științifică celui dreptul sindical, până atunci limitată la pământul nimănui de de condimente jure.
Constituția Republicană, înArticolul 39, restabilise libertatea sindicală, definind criteriile de reprezentare și reprezentativitate a sindicatelor și stabilind modalitățile prin care acestea, subiecte de drept privat, puteau negocia contracte - tot de drept comun - aplicabile erga omnes. Astfel, pe structura de ansamblu a articolului 39 a rămas mult praf din partea regimului fascist.
Într-adevăr, legiuitorul constituțional, trezindu-se gestionând trecerea de la regim la democrație și trebuind să se ocupe, în domeniul muncii, de un sistem consolidat alcătuit din reguli aplicate concret în companii, s-a limitat în mare măsură la reformularea sistemul anterior la lumina principiilor sacre ale libertății și democrației; și să ne imaginăm – nu era ușor pentru acele vremuri – o operațiune concretă inspirată din pluralism. Însă preocuparea sa de a revizui sub alte forme problemele cu care modelul corporativ, în felul său, le confruntase și le rezolvase, a rămas vizibilă.
În timpul fascismului, sindicatele erau practic o ramură a administrației publice. În Italia democratică au recâștigat libertatea deplină, dar problema de a le oferi una a continuat să existe personalitate legală (chiar dacă) de drept privat, sub rezerva numai cerinței de un statut intern bazat democratic, pentru a defini o identitate precisă, conform celor dictate de legea comună care ar fi trebuit să aplice norma constituțională. Sfera categoriei ca referință de negociere la acel nivel a rămas centrală, așa cum fusese în contextul anterior, în virtutea unei prejudecăți ideologice devenite normă (corporatismul, mai exact, ca formă de organizare a statului).
În sfârșit, legiuitorul constituțional a fost obsedat de necesitatea identificării unui mecanism care, chiar și într-un context de posibil pluralism sindical, să permită conferirea o eficacitate erga omnes ai contractele colective. Dar din mai multe motive – inclusiv ruperea unității sindicale stabilite de partide în Pactul de la Roma după căderea fascismului – legea comună – care prevedea formarea reprezentărilor unitare pe baza membrilor fiecărei organizații – nu a fost niciodată lansat.
Astfel, dreptul sindical s-a limitat la o anumită dispensă care explica proiectul de lege al ministrului de serviciu, în timp ce contractele colective au rămas între timp limitate la dreptul comun, considerat valabil doar pentru angajatorii și lucrătorii înscriși la organizațiile stipulate. Era Gino Giugni în eseul său fundamental al 1960 „Introducere în studiul autonomiei colective” a observa asta un ordin sindical a existat în realitate și să-i identifice pietrele de temelie, rupând imobilismul „speranțelor dezamăgite” în așteptarea mesianică a punerii în aplicare a normei constituționale și deschizând astfel o nouă perspectivă pentru dreptul muncii.
La vremea respectivă, Giugni scria despre activitatea contractuală cuvinte menite să schimbe istoria: „O activitate care s-a desfășurat în contextul precar al dreptului comun al contractelor, a fost contaminată de o mie de insuficiențe, dar este totuși constitutivă a unui patrimoniu valabil de experiențe. al „dreptului viu”” Giugni nu a fost doar un jurist distins, fondatorul școlii din Bari, în strânsă colaborare cu prietenul său Federico Mancini și școala sa bologneză.
În rolul de apropiat colaborator al ministrului Giacomo Brodolini și Carlo Donat Cattin, după dispariția primului, și-a legat numele de Statutul drepturilor muncitorilor din 1970, aproape de toamna fierbinte. A fost victima unui atac al lui Br unde a fost grav rănit. Despre el a spus că nu știe dacă este un profesor împrumutat la politică sau invers. A fost senator PSI pentru mai multe legislaturi, președinte al Comisiei Muncii; apoi, ministrul Muncii al Guvernului Ciampi în 1993, când a supravegheat și semnat (împreună cu partenerii sociali) Protocolul care reglementa negocierea colectivă. Dar principalul merit al Maestrului rămâne acela de a fi întemeiat dreptul sindical modern, printr-o operațiune de natură culturală care a avut sensul unei adevărate revoluții copernicane.
