Mareșal, vei fi mulțumit, ai ajuns la Berlin”, i-a spus ambasadorul american la Moscova, Averell Harriman, lui Josef Stalin în iulie 1945, în ajunul Conferinței Aliaților de la Potsdam. „Alexander I a ajuns la Paris”, a răspuns dictatorul sovietic amintind sfârșitul lui Napoleon Bonaparte, cu 130 de ani mai devreme, și puterea rusă de atunci.
Cazul Ucrainei este cel mai recent episod dintr-o lungă dramă, cea a relațiilor dintre Rusia și Europa, care în urmă cu 77 de ani a ajuns la un punct de cotitură, cu Europa de Est în curând sovietizată. După 44 de ani, în 1989, se întorcea din nou, cu Rusia sovietică în retragere umilitoare. Astăzi, ca deja în 2014 cu Crimeea, președintele rus Vladimir Putin vrea restabilirea unor echilibre mai avantajoase, si sa te apropii de cele de dupa '45 si dinainte de '89. Moscova o repetă și o face din nou în aceste ore: nu este doar Ucraina pe masă.
Ucraina: „UE nu contează degeaba”
În această ultimă scenă a marii drame, care îi are pe Putin și pe președintele american Joseph Biden ca protagoniști absoluti, europenii, ca întotdeauna timp de trei generații, s-au străduit să-și croiască un rol. „UE nu contează degeaba” a spus recent Serghei Lavrov, șeful diplomației ruse, făcând ecou „câte diviziuni are Papa?” spus de Stalin pentru prima dată premierului francez Pierre Laval în 1935 și repetat apoi mai târziu. Totuși de re agiturul nostru, este vorba despre noi, încă după atâția ani încredințați unei NATO care părea senilă și căreia Putin i-a redat rațiunea de a fi, dar care rămâne o alianță credibilă doar dacă este condusă de Statele Unite.
Canoanele occidentale pentru înțelegerea Rusiei sunt și astăzi, și tot în cazul actual ucrainean, cele fixate în „telegrama lungă” cu care numărul doi al ambasadei de la Moscova, George F. Kennan, a încercat să le explice în februarie 46 unui Washingtonul a nedumerit mintea rusă/sovietică. Primul punct nu mai există, sau nu mai ar trebui să existe, pentru că era înrudit la comunism din care Moscova a devenit singura biserică și mamă, la conceptul primordial al unui capitalism senescent și bellicios și deci la imposibilitatea unei coexistențe pașnice pe termen lung. Apoi a venit a spus Kennan „viziunea nevrotică a scenei internaționale” din cauza unui „sentiment rusesc instinctiv de nesiguranță”. Legate de milenarismul comunist, aceste două stări au împins spre ideea „o luptă răbdătoare, dar mortală, pentru distrugerea totală a puterii rivale”, adică Washington. Această „răbdare”, odată prăbușită doctrina Lenin/Stalinistă, nu ar mai trebui să existe, dar a lăsat o urmă, pentru că nu era doar sovietică, ci și rusă.
Totuși, alte două puncte rămân pe deplin valabile, în sensul ipotezelor de lucru: dificultatea de a-i convinge pe ruși cu „logica rațiunii” dar, în același timp, a lor. sensibilitate remarcabilă la „logica forței”, care i-ar împinge mereu să se oprească în fața unei „rezistențe hotărâte”.
Nu este doar Ucraina pe masă
Kennan a devenit imediat cel mai mare teoretician al izolare, conceptul fundamental al Războiului Rece înțeles ca o barieră în calea unui expansionism sovietic care a mers pe picioarele doctrinei comuniste. Kennan însă nu și-a împărtășit toate cererile izolare iar apoi va fi scos din serviciul diplomatic la începutul anilor 50. Kennan, decedat în 2005, s-a împotrivit extinderii NATO la est după sfârșitul URSS, începând cu Polonia în 1999, tocmai pentru că prea umilitor pentru ruşi.
O personalitate fascinantă, dar complexă, Kennan, potrivit fostului său superior la Moscova în anii 45-46, ambasadorul Harriman, „a înțeles Rusia dar nu a înțeles Statele Unite".
Sfârșitul URSS a lăsat în pace Belarusul, din tot sistemul vast de state-tampon pe care Rusia îl avea pe frontul său de vest începând din secolul al XVIII-lea și apoi reconstruit cu lovituri de stat, poliție politică și Armata Roșie după 700. Punctual , la începutul actualei crize ucrainene, în decembrie anul trecut, Putin a confirmat că nu este doar Ucraina și a cerut ca bază de dialog, ajungând la obiect, două lucruri imposibile, al doilea înainte de toate: nega că Ucraina va adera într-o zi la NATO, și se angajează să nu aibă niciodată unități NATO pregătite pentru acțiune și arme grele ale Alianței în toate țările care au aderat la NATO după mai 1997, adică în toate țările fostului sistem sovietic european, toate care au aderat la Alianța de Vest, inclusiv cele trei foste. republicile sovietice din Marea Baltică. Cu siguranță nu o bază de negociere, dar un autoportret al psihicului rusesc.
Cert este că toate fostele țări sovietice din Europa de Est și chiar mai mult Lituania, Letonia și Estonia au făcut presiuni să adere la NATO pentru că a fi aproape de gigantul rus nu este ușor. Foarte bine înarmat, bogat în materii prime, sărac în orice altceva: acesta este un portret caustic și poate excesiv, dar deloc greșit al Rusiei, o țară gigantică care găsise în mesianism comunismul acea putere moale capabilă să-și lanseze imaginea în lume. Cei care aveau informații bune și claritate de gândire nu au crezut niciodată într-o Rusia magistra vitae, și asta deja în primul deceniu, aproximativ, după 1917.
Rusia are același PIB ca și Spania, deci mult mai mică decât cea a Italiei, o cheltuială militară enormă în comparație cu cea spaniolă sau italiană, și de aproximativ trei ori mai multă populație decât Spania, pe care se întinde anual acel PIB identic. A fi aproape de Rusia și legat de sistemul ei nu este o scurtătură spre bunăstare, dar spre sărăcia oamenilor de rând. Rusia nu are puterea soft, puterea ideilor, a stilurilor de viață, a mult prea multe bunuri de consum ale Occidentului și nu a avut niciodată niciuna, în ciuda faptului că este o națiune mare din punct de vedere cultural. Dar doar parțial european.
Un război economic în Europa
Nimeni, nici măcar în aceste ore, nu știe cu adevărat cum se va sfârşi între Moscova şi Kiev și dacă Moscova va ataca într-adevăr, ceea ce este întotdeauna posibil, dar nu sigur. Cert este că Occidentul va încerca să-i facă pe atacatorii ruși să plătească un preț mare, dar fără a trimite un singur om să lupte pentru o țară nealiată, ceea ce și-ar dori să fie. Vom răspunde cu economie, finanțe și multe altele. O stare de război economic pe continentul european, cu costuri mari pentru toată lumea.
Există o altă cale, pe care țările UE și altele încearcă să împingă, și care implică unii concesii neplăcute aduse lui Putin însă, obligându-l să facă tot atâtea si chiar mai mult, pe termen lung. Pe scurt, ar fi vorba de pregătirea unui remake al lungului proces care a dus la Actul Final de la Helsinki în 1975, închidendu-se astfel ambiguitățile lăsate de anii 1945-1948, recunoscând pentru prima dată Moscova titlul râvnit de superputere. În final, o rescriere a regulilor de conviețuire, în Europa, între națiunile „mici” din Occident și gigantul din Est. Este o trecere în revistă a numeroaselor acorduri bilaterale privind controlul armelor care au venit după Helsinki, în special diferitele tipuri de rachete, acum aproape toate neglijate pe scară largă de Moscova sau renegate de Donald Trump. Este posibil? În Afaceri Externe, fostul ambasador american la Moscova Michael McFaul urmărește acum o posibilă cale, care însă trebuie să înghită broasca unei concesii inițiale făcute lui Putin sub presiunea armelor.
În acest context, o constantă nu trebuie uitată: că pentru Moscova prezența bărbaților și rachetelor americane în Europa, la 6 de kilometri de coastele lor de est, este o prostie. Roosevelt promisese să retragă trupele americane din Europa. NATO este o prostie pentru ei. Și astfel UE, pe care o asociază cu NATO, nu în totalitate greșit din punctul lor de vedere, cu un oarecare ajutor din partea suveraniștilor noștri naționali, cel puțin naivi.
Europa lor rămâne cea a lui Alexandru I. Dar chiar și în ciuda acestui fapt, se pot ajunge, de ceva vreme, la bune acorduri diplomatice. Fără a uita că Moscova are două arme și nu altele: odată Armata Roșie și materii prime, gazul de astăzi cel mai eficient. Și mai devreme sau mai târziu se va întoarce să le folosească, „impermeabil logicii rațiunii” cum a scris Kennan, "foarte sensibil" totuși „la logica forței”. Dacă UE se trezește, mai ales dacă Germania acceptă provocarea în ciuda greutății istoriei sale, este ilogic să contezi pe umbrela americană pentru totdeauna.
