Dezbaterea politică italiană pare blocată pe vechile stereotipuri anti-europene care nu țin cont de realitatea actuală. Suveraniştii, dar şi imitatorii lor ca Matteo Renzi, repetă aceeași litanie obosită despre austeritatea care ne ruinează, despre euro cu putere germană, despre birocrația obtuză a Bruxelles-ului care ne impune constrângeri absurde și nefirești, fără să ne dăm seama că în ultima vreme lucrurile s-au schimbat profund și astăzi toată Europa crește. Mai presus de toate, se conturează o schemă pentru o posibilă reluare a procesului de integrare condus de Franța și Germania din care Italia este absentă și, într-adevăr, pare a fi principalul obstacol pentru realizarea sa concretă.
Două studii tocmai publicate de Şcoala Luiss de Economie Politică Europeană și semnată de un grup de savanți cu adevărat experți în problemele UE precum Bastasin, Bini Smaghi, Messori, Micossi, Saccomanni și Toniolo, aruncă lumină atât asupra ideilor care prind contur în Europa cu privire la reluarea procesului de integrare, cât și asupra politicilor. care ar permite Italiei să depășească actualul impas și, prin urmare, să beneficieze de avantajele de a fi în grupul de conducere al celor mai integrate țări ale Bătrânului Continent.
„În ultimii ani – explică Stefano Micossi – în Europa au fost implementate politici importante de creștere. Gândiți-vă doar la flexibilitatea bugetară, de care Italia a beneficiat foarte mult, la planul de investiții Juncker care ne vede într-o poziție bună și la Qe-ul lui Draghi care a scăzut costul banilor și a devalorizat cursul euro. Majoritatea celorlalte țări au profitat atât de mult de ea încât astăzi redresarea Europei este robustă, iar dacă examinăm PIB-ul pe cap de locuitor putem observa că creșterea sa nu este mai mică decât cea a SUA. Acum se pare că după alegerile din Franța, dacă Le Pen este învins, ar putea începe un nou acord cu Germania pentru implementarea unei politici fiscale comune și finalizarea uniunii bancare. Pentru a face acest lucru, Franța s-ar angaja să țină sub control finanțele publice și să lanseze unele reforme structurale, în timp ce Germania ar fi dispusă să realizeze politici mai expansive atât în ceea ce privește cheltuielile publice, cât și în finanțarea investițiilor uriașe la nivel continental”.
Totul se bazează pe reînnoirea încrederii reciproce între aceste două țări care au fost întotdeauna motorul Europei. Incertitudinea politică a Italiei nu numai că ne blochează țara, dar riscă să împiedice progresul întregului proces de integrare europeană mai mare. „Cel mai rău – continuă Micossi – este că în Italia nu pare să existe în rândul forțelor politice, și cu atât mai puțin în opinia publică, conștientizarea deplină a ceea ce se întâmplă dincolo de Alpi. Și într-adevăr multe dintre atitudinile noastre par să fie fapte intenționate pentru a semăna incertitudine și neîncredere în partenerii noștri. Criza care a izbucnit în 2008 și criza ulterioară a datoriilor suverane europene generaseră deja neîncredere în stabilitatea monedei euro, iar acum atitudinile italiene riscă să perpetueze această incertitudine, făcându-ne să ne temem că țara noastră ar putea fi veriga slabă a sistemului care, în cazul în care de șocuri externe, ar putea pune întregul cadru european în pericol concret. Și, în schimb, ar trebui să fim foarte clari că avem cel mai mare interes să facem impuls pentru finalizarea uniunii bancare și pentru o politică de relansare a investițiilor care reprezintă adevăratul călcâi al lui Ahile atât pentru slaba noastră redresare, cât și pentru sustenabilitatea creșterii în timp pentru alte țări europene”.
Problema este că astăzi în Italia reformele nu par foarte populare. Și totuși, așa cum demonstrează aceste studii, pentru noi, a rămâne în vagonul european este soluția cea mai convenabilă pentru a reveni la creștere la niveluri capabile să creeze locuri de muncă și să reducă datoria. Dar suntem strecurați tocmai între muntele datoriei publice și marea șomajului și, prin urmare, este dificil să implementăm atât politici fiscale restrictive, cât și să găsim fondurile pentru o restructurare a băncilor și pentru o revigorare a investițiilor.
„Studiile noastre au identificat o cale viabilă care ne-ar putea ajuta să ieșim din impas. Noi adică ar trebui să stipulăm un adevărat „acord contractual” cu Bruxelles-ul cu care, la rândul nostru, ne angajăm să dăm câteva semnale pentru reformarea sistemului nostru în direcția unei mai mari eficiențe. De exemplu, ar trebui să completăm reforma concurenței, cea a cadastrului, trecerea unor impozite de la impozitele directe la cele indirecte prin încetarea demonizării unor creșteri treptate de TVA.. Acest lucru, bineînțeles, după ce am scăpat de problema acestor mici reduceri de puțin peste trei miliarde la bugetul din acest an, ceea ce este mai mult o chestiune de credibilitate pentru noi, fiindcă ne-am angajat în acest sens și demonstrând că putem reduce datoria publică și printr-o privatizare adecvată. politici. Problema creditelor neperformante ale băncilor rămâne. În acest sens, o mare bancă proastă ar putea fi finanțată prin recurgerea la resursele MES, care are resurse mari și practic inactive. Deci, pentru Bruxelles, în fața angajamentelor noastre, ar fi vorba despre ne oferă acces la MES și, de asemenea, finanțăm o politică de investiții în infrastructură să fie alese și să se desfășoare sub controlul direct al autorităților europene. Cu siguranță nu este un acord „punitiv” pentru noi. Dimpotrivă, odată cu revenirea încrederii am putea spera la o relansare în continuare a investițiilor private (care au reluat anul acesta) și deci a creșterii în general, ieșind din acest impas riscant în care ne-am ajuns”.
Multe semnale, dincolo de ceremonia de la Roma, indică faptul că Europa ar putea reveni pe drumul cel bun. Important este că țara noastră este pe deplin conștientă de faptul că cadrul economic și politic european se schimbă profund. Și ce vrem să facem?
