Ideile conteaza. De cand iluminismul ne-a făcut conștienți de influența filozofiilor în acţiunile de planificare, ideile, în opoziţia lor dialectică şi în pluralismul intereselor, influenţează comportamentul: Secolul Revoluţiilor (britanic, american, francez) este generat de gândirea politică a modernilor; Marx a inspirat sindicalismul, marxismul-leninismul; Nihilismul și arta nietzsche; Smith, Keynes, Hayek, Friedman politici economice.
Ca oameni de acțiune trebuie să contribuim la argumentarea care dezvoltă gândirea comună în societate, cu forța fiecăruia. Mulțumim profesorului Franco Gallo, în eseul recent „Viitorul nu este o fundătură”, publicat de Sellerio, urmează să reflecte experiența sa profesională de expert fiscal în principii de politică generală, cu o sensibilitate culturală intensă. Am discutat-o în recenta prezentare a volumului la Luiss-Guido Carli cu P. Baratta, A. Laterza, F. Locatelli, B. Tabacci, T. Treu, G. Visentini și autorul cărții.
Gallo pledează pentru comprimarea drepturilor sociale ale cetățenilor ca urmare a globalizării: este teza care dă sistem reflecţiilor. În globalitate, domină regulile pieței care reduc, dacă nu elimină, suveranitatea dreptului național în formarea drepturilor sociale. Europa nu s-a apărat de primatul pieței, contribuind astfel la transformarea drepturilor sociale într-un obiectiv secundar. În acest context de dominare a pieței, poate fi explicată întărirea interpretării mai tradiționale a dreptului de proprietate, mai degrabă decât în protecția constituțională. ar trebui citit ca un drept funcțional la valorile sociale.
Urmează verificarea sferei de aplicare a principiului constituțional al capacității de plată împotriva proprietății, căruia jurisprudența Curții Constituționale nu i-a recunoscut valoarea absolută a dogmei. În sfârșit, este discutat echilibrul dificil dintre drepturile sociale și constrângerile asupra echilibrului bugetului de stat, recent consolidate în implementarea programelor comunitare. Astfel, iese în evidență insensibilitatea sistemului juridic al UE față de valorile sociale care, dincolo de afirmațiile de principiu avansate în tratate, rămân condiționate de constrângerile pieței: echilibru bugetar.
Observ că în această discuție i drepturile sociale sunt înţelese ca prestaţii configurate de stat administrare, conform abordării începute cu New Deal; consolidată în ţările atlantice în filosofia matriceală keynesiană a statului bunăstării, economia mixtă, economia socială de piaţă în Germania (Muller-Armanck şi Ludwig Erhald). Dar aceasta nu este singura tehnică de organizare a bunăstării individuale.
Nu atât progresul economiilor în globalizare a aruncat în criză experiențele New Deal-ului, cât însăși cristalizarea lor în aparate birocratice scumpe, incapabile să se adapteze la evoluția lucrurilor: ne amintim de revolta din California împotriva fiscalului hipertrofic; amintim, de asemenea, hiper-reglementarea transportului aerian, devenit anacronic, și succesul dereglementării (re-reglementării) datorită reducerii drastice a prețurilor. Pe ideile lui Hayek, ale societății Monte Pellegrino, ale lui Friedman sunt promovate politicile lui Thatcher și Reagan pentru statul minim („Guvernul este problema”), preluat chiar de mișcările socialiste, de Partidul Laburist britanic.
Statul nu trebuie neapărat să se organizeze social pentru a satisface dreptul individului la bunăstare; se mulţumeşte şi mai bine în organizarea economiei de piaţă. Tehnica pieței poate fi adecvată, dacă nu superioară; diverse mijloace corectează inegalitățile inevitabile ale bogăției, cum ar fi impozitul negativ, venitul cetățeniei, debursarea de bani care lasă părintelui libertatea de a alege calea educațională sau individului de a-și alege asigurarea de sănătate.
Cu toate acestea, două neînțelegeri principale au deviat practica pieței de la intențiile teoretice ale filozofiei sale. Înțelegem criticile celor care astăzi atribuie pieței sacrificiul drepturilor sociale și, chiar mai devreme, ale sărăcirea claselor de mijlocpentru comprimarea salariului. Piața a fost înțeleasă ca o situație dată în natură, nu ca o creatură a dreptului național, care să fie extinsă în sfera internațională sau globală: s-a întâmplat în SUA, la Londra, dar datorită ponderii dreptului anglo-saxon în context global, ideea a predominat în cultura occidentală și i-a condiționat economiile, deși cu grade diferite de intensitate în sectoarele europene cele mai protejate.
Așa-zisa dereglementare s-a extins până la punctul de a influența și intervențiile autorităților pieței care au optat pentru interpretări hotărât restrictive ale misiunii lor, permițând fenomene evazive, pe care o mai mare rigoare le-ar fi circumscris (ex. fondurile monetare). În schimb, piața este crearea legii. Pentru a crește veniturile, firma este pregătită să prevarice și tinde spre monopol ca condiție naturală; monopolul transfigurează piața prin coluziunea puterilor care, mai puțin constrânse de concurență, capătă puterea de a se revărsa în politică. Nu este suficient să se garanteze libertatea de întreprindere și de consum, proprietate și transparență.
Piața trebuie reglementată cu drept privat sofisticat și protecție judiciară adecvată; trebuie impus companiei cu autoritate de drept public; ea trebuie ponderată pe sectoare: munca şi relaţiile sociale găsesc dezechilibrul contractorilor atât de accentuat încât să justifice intervenţiile treptate ale negocierii colective. Mai presus de toate, și aceasta este a doua neînțelegere, finanțele au fost înțelese și ca o activitate susceptibilă de a fi lăsată libertății naturale a pieței. Așa ar fi dacă nu ar avea potențialul de a genera bani, care doar în concepții radicale ar fi încredințați și tranzacțiilor private, îndepărtate de suveranitatea politică a statului.
Finanțele, banca, cu creditul creează, transmit, răspândesc puterea de cumpărare, adică banii. Odată cu suprimarea constrângerilor și a pereților, inclusiv a celor internaționale (mișcări de capital), care au obligat-o să servească investițiile în economia reală, din instrument de schimb în economia reală finanțarea a devenit și, și mai presus de toate, un instrument de speculație: de mutare a bogăției, nu de a crea noi bogății. Cercetătorii care au investigat evenimentele explică criza recentă din 2008 în principal prin inovațiile care au avut loc în sistemul juridic al SUA în urma dereglementării finanțelor:
– banca universală, finanțată acum mai degrabă pe piața interbancară decât cu depozite;
– produse integrate;
– securitizarea acestora;
– derivate.
Sistemul generează o birocrație privată inutilă și costisitoare în finanțe; piaţa degenerează în oligarhie. Amintim: monarhia, aristocrația, republica și degenerarea lor în tiranie, oligarhie, democrație (populism). Pentru economist hipertrofia financiară globală a creat inegalitate în țările noastre, prin comprimarea salariilor și deci a cererii; pentru istoricul societății, a răspândit rebeliunea claselor de mijloc și a mișcărilor electorale din țările democratice (A. Tooze).
Ce să faci? Criza economiei mixte (sociale) a fost ireversibilă. Însă înlocuirea pieței fără reguli adecvate a declanșat procese de consolidare și concentrare care, capabile să reducă concurența, frustrează însăși piața, care este concurența. Inconsecvența reglementării europene mai stricte a concurenței în dimensiunea globală a fenomenului explică modificările propuse, care relevă recunoașterea orientării oligopolistice a organizării economiei mondiale. Pentru a remedia acest lucru, suntem nevoiți să revizuim regulile, în primul rând la nivel internațional pentru a scăpa de tentațiile naționaliste ale administrației americane (chiar și OMC este în stare de moarte cerebrală).
Dar rolul finanțelor este cel care trebuie regândit drastic, așa cum a spus acum candidatul Trump de orientare opusă. Finanțele americane au generat criza, dar au ieșit învingătoare. Nu numai Rezerva Federală a stăpânit criza ca creditor de ultimă instanță a rolului dolarului în economia mondială; Băncile universale din SUA au întâietate asupra sistemului financiar global. Dar victoria se poate dovedi efemeră: potrivit comentatorilor autoritari, motivele crizei sunt încă prezente. Mai general, din perspectiva justiției distributive, exponenții gândirii politice denunță nu doar evenimentele actuale, ci și agravarea presupuselor distorsiuni în formarea și distribuirea bogăției.
Din perspectivă opusă, se poate, de asemenea, ca din filozofia radicală a pieței să apară treptat forțe adecvate care să nu asume inegalitățile ca o devalorizare; cărora poate nu le pare rău să vadă în globalizare o înțelegere între oligarhi, deși de diferite feluri. Dacă citim Stiglitz (Oameni, putere și profituri) vedem această degenerare în America Guvernului Republican (pentru mine cu angoasă).
Europa s-a născut ca un tratat economic; în uniunea monetară și financiară ajunge la nivel federal; se îndreaptă către uniunea politică. Dar urmărirea valorilor stabilite în primele articole ale Tratatului, în alte părți, în Convenția privind drepturile omului, sunt responsabilitatea statelor, da sub controlul Consiliului European, totuși neîmputernicite să înlocuiască interventii: poate sanctiona, pana la 'excluderea. Drepturile sociale sunt încredinţate statelor, tot cu sprijinul financiar al Comunităţii; chiar dacă aceasta ar urma să se extindă odată cu eventuala extindere a bugetului comun. Ca și Gallo, nu văd asta ca o limită a dezvoltării Uniunii, deoarece supraintegrarea s-ar putea întoarce în spate, dezvoltându-se în națiunile orientate spre Brexit.
În acest context, ce putem spune despre Italia, care este preocuparea lui Gallo. Alternativa la Europa, ne-a amintit Ugo La Malfa, este autarhia țărilor africane de pe malul Mediteranei; condițiile noastre nu ne permit să privim Brexit-ul Anglia. Italia trebuie gestionată în Europa. Cu toate acestea, impactul nostru asupra politicii europene este mult mai mic decât ponderea Italiei în termeni de populație și economie. Răspunsul lui F. Gallo este să facem mai bine în dimensiunile noastre, deoarece există atât de multă suveranitate care rămâne disponibilă; în loc să ne închidem într-un conservatorism corporativ, în care fiecare organism își apără propria poziție, cu rezultat de risipă în managementul ţării: chiar și politica de austeritate devine o oportunitate de a ne obliga să nu risipim resurse pe care nu le putem aloca costurilor de investiții.
Să ne întoarcem la puterea ideilor. Reflecțiile sunt binevenite individual pe care o facem. Pe de altă parte, suferim de o procesare intelectuală slabă colectiv a evenimentelor care ne înconjoară. Cercetarea costă bani și îi sunt alocate puține resurse: în universități, fundații, instituții de cercetare ale reprezentanțelor politice și sociale, în presă și jurnalism pe care s-ar dori să le avanseze. Această stare de lucruri nu poate fi reflectată decât prin accentuarea contingenței în managementul politicii țării.
