După povestea numirii guvernatorului Băncii Italiei, în timp ce audierile au loc la Comisia Parlamentară, nu este inutil să ne ocupăm de principiile managementului sistemului. Este suficient să le reamintim pentru a înțelege că defectele sunt în instituții, dincolo de comportamentul oamenilor, neapărat condiționat.
– Dreptul comunitar garantează independența Băncii Italiei, componentă a BCE, în misiunea monetară; nu e vorba de supraveghere. Legea italiană este cea care a delegat exercițiul și organizarea Băncii însăși. Gestionarea monedei în măsura în care aceasta intervine asupra agregatelor macroeconomice poate fi încredințată misiunii tehnice a unui Oficiu independent, fără a încălca principiul concentrării Executivului asupra Guvernului. În schimb, Supravegherea este administrarea operatorilor privați: atât ca politică de stabilitate, cât și ca definire a structurilor de proprietate; și poliția (inspecția) pe companii individuale. Prin urmare, ar trebui să fie supus celor trei constrângeri cerute de ordinea democratică a Constituției: a) dependența de Executiv, responsabil în fața Parlamentului, la rândul său față de poporul electoral; b) legalitate strictă (statul de drept); c) acţiunea judiciară în apărarea destinatarilor acţiunii administrative.
Reamintim că legea bancară din 1937 a încredințat Supravegherea Inspectoratului aflat sub autoritatea șefului Guvernului, la vremea respectivă pentru a păstra prerogativele executivului în regim totalitar, cu puțină sensibilitate pentru alte profiluri. Protecția privată a rămas slabă, o moștenire insensibilă la impactul inovațiilor republicane, concentrarea ulterioară a Supravegherii asupra Băncii Italiei însăși. a făcut din el un aparat autonom, puternic în susținerea funcției monetare; influent în elaborarea legislației relevante; chiar influent pe aceeași rotație a Guvernatorului: am văzut-o. Să zicem mai bine. Banca ajunge să se uzure la sistemul bancar; Reprezentant al entităților protejate de concurență, capabil de autogestionare; în esenţă un sistem corporativ refractar la constrângerile diviziunii puterilor, înlocuit generic de dialogul informal, indicat în jargon ca persuasiune morală. În logica Aparatului, orizontul oamenilor este managementul birocratic contingent, cu vocație de conservare, care găzduiește eventualitatea amenajării lucrurilor în opac, în interesul solidari al participanților. Înșiși exponenții Băncii Italiei sunt victimele fără să vrea, care nu găsesc adăpost în ordinea competențelor, care ar obliga pe toți să-și joace rolul.
Managementul crizelor este punctul de apariție al mizeriei intrinseci a sistemului, relevată în practica constantă a salvarilor informale pentru fuziuni și fuziuni, cu costuri implicite ridicate; explicit pentru a conține lanțul de colapsuri; nu de puține ori cu repercusiuni nejustificate în favoarea persoanelor implicate (ex. scăderea din consecințele penale ale declarației de insolvență; știrea de azi: „Veneto Banca, iată acționarii protejați de faliment!). Acesta este punctul care a intrat în conflict cu recenta legislație comunitară privind procedurile de soluționare (bail-in); care, pentru a fi înțeles clar constrângerea legalității, îndepărtează gestionarea crizei de la discreție, cu consecințele pe care le trăim.
– Numirea guvernatorului este politică. Am auzit, am auzit, că discutarea acesteia cu atenție politică la autonomia Băncii Italiei confirmă cât de adânc înrădăcinată a devenit ideea distorsionată a independenței.
Pe fond, ar fi oportun să se reia practica numirii unei persoane din afara organismului pe care va trebui să o dirijeze, nu doar pentru a scăpa de așteptările interne de carieră; pentru experiența diverșilor profesioniști; nu în ultimul rând pentru libertatea de evenimentele anterioare, care pot spori autoritatea alesului.
– A fost greșit să se separe competențele Băncii Italiei de Consob pe funcții și nu pe subiecte, așa cum au propus alții. Nu numai că este dificil să distingem funcții și responsabilități: ciocnirile dintre Autorități o dezvăluie. Mai presus de toate, însă, intenția a fost inițierea dezintermedierii bancare cu stimularea depozitelor directe, în condiția unei piețe financiare care se considera acum matură să articuleze concurența dintre intermedierea bancară: creditul pe termen scurt; și depozite directe: potrivite pentru finanțarea de risc pe termen mediu cu acțiuni și obligațiuni. Pe de o parte operatorii de piata; pe de altă parte, băncile, să fie interzise de la tranzacționare la bursă, cel puțin pentru o anumită perioadă de timp: așa s-a propus. Soluție profund opuse de bănci, care în cele din urmă s-au ocupat și de finanțarea centralelor și a mijloacelor fixe, mai mult prin debursarea creditului pe termen scurt, cu agravarea datoriei restante, cu dificultăți de creștere pentru companii. Amintesc că prima alegere, de a da Autorității bancare și competență asupra bursei, a fost corectată apoi odată cu înființarea Consob, dar cu compromisul distincției de competențe pe funcție, care a păstrat astfel centralitatea intermedierii bancare, accentuată. din noutatea băncii cu operațiuni universale, devenită dominantă la bursă, dar fără interes de dezvoltare. Alegerea egoismului miop, hotărât pe căile administrative, care a împiedicat dezvoltarea unei piețe de valori mobiliare favorabile creșterii companiilor și mai mici. S-a pierdut oportunitatea.
– Supravegherea, cu atât mai mult dacă este o poliție de control, îndeplinește drepturi individuale în interesul destinatarilor. Prin urmare, jurisdicția corespunzătoare este judecătorul obișnuit. Legislația recentă are o orientare inversă, concentrând problema pe judecătorul administrativ, care consolidează și mai mult finanțele într-o ordine sectorială. Subliniez că împărțirea competențelor este o alegere politică rafinată, care nu poate fi ascunsă de presupusele aspecte tehnice privind distincția dintre lege și interesul legitim.
– Exigibilitatea ar necesita reconstruirea structurii legislative. Dar problema ordinii surselor și a procedurilor corespunzătoare (legi, regulamente, circulare, chiar și scrisori de răspuns la întrebări) a devenit atât de răspândită încât nu este locul pentru a o aborda.
– Aplicarea sancțiunilor încredințate Consob și Băncii Italiei, neremediate prin subdiviziuni interne, reprezintă o încălcare gravă a împărțirii puterilor. Acesta trebuie să fie încredințat unui organ cvasi-judiciar, complet independent de Autoritățile de sector, în primul rând în numiri, în fața căruia se poate desfășura interogatoriul.
Situația actuală nu este transparentă, cu atât mai mult încurcă lucrurile, precum și degradează protecția destinatarului.
Discuția politică trebuie concentrată pe logica instituțiilor. Rescrie regulile de stabilitate, l-am citit pe Bruni în La Stampa (13/11). Reforma ar trebui abordată cu ajutorul unui studiu preliminar (așa-numita carte albă). Dar, trebuie subliniat, nu a fost încredințată aceleiași părți interesate de reformă. Comisiile de reformă nu trebuie să fie încredințate acelorași organe: avocaților pentru ordine; la judecătorii pentru faliment justiție civilă; către Autoritatea de Supraveghere pentru noua configurație. În schimb este acest obicei frecvent, aș spune normal. Este un simptom grav al corporatismului, care slăbește înțelegerea tehnică a problemelor din Parlament. Populismul este ieșirea lui, necorectată de argumente independente oferite diferitelor poziții.
