De la Festivalul Sanremo din 2008 s-au schimbat multe lucruri, în Italia, în lume, și în special la scriitor. Am acceptat cu entuziasm propunerea managerului meu de atunci, Adriano Aragozzini, de a participa la festival, cu ideea oarecum naivă și poate puțin arogantă de a face vizibil ceea ce mi-a animat viața interioară foarte personală. Veltroni a întemeiat PD-ul pe baza unei moșteniri larg batute. Pe măsură ce epoca Bush scădea, un tânăr senator din Illinois, care avea să devină în curând primul președinte afro-american al Statelor Unite ale Americii, părea să reînvie promisiunile anilor 60. Firește că era o iluzie, o lume fantastică, dar visul cu care m-am prezentat la Sanremo corespundea exact cu cel care îmi hrănise imaginația atâția ani.
În ochii mei, Festivalul de la Sanremo a căpătat inevitabil contururile unei stânci care se întâmplă din deceniul florilor. Cântecul pe care l-am prezentat se numea Novecento, o serie de cadre rapide din trecutul recent al țării noastre și pe care l-am judecat (și le judec în continuare) drept fondator: Rezistența, mișcarea muncitorească și studențică, unitatea națională împotriva terorismului, moartea lui Berlinguer, cea a lui Moro, uciderea lui Guido Rossa. Am definit-o ca pe o biografie ideală a mea, pentru că timpul conștiinței civile îl depășește cu mult pe cel personal. Am fost la Sanremo cu intenția fermă de a nu fi complice al efemerului, de a nu face artă premeditată, așa cum spunea Shelley.
Privind realitatea în ochi, de obicei scapă orice fel de pretenție romantică. Respirația ideală care mi-a animat cântecul a fost în curând subordonată soluționării unor probleme mult mai concrete precum poziția microfoanelor, managementul camerei, consultanții de imagine, jurnaliștii, interviurile, răspunsurile mele formulate și standardizate. Am urcat pe scenă la Ariston cu o oarecare bravada, o atitudine tipică neprudenților, dar și cu deziluzia cuiva care tocmai a văzut că un vis de foarte lungă durată se estompează. Așa că după câteva încercări de promovare a albumului, un concert la Padova, unele la Roma, un sezon bogat și incitant s-a încheiat treptat.
Mi-am reluat mai serios studiile de filologie umanistă, care a devenit acum profesia mea. Nu am abandonat cu totul muzica și scrisul, ci le-am dedicat unei intimități mai mari, unui public mai mic, unui vis mai umil. Festivalul de la Sanremo din 2008 a fost una dintre cele mai importante și mai formative experiențe din viața mea. După lumina reflectoarelor, o adolescență foarte lungă a lăsat cumva locul maturității.
