Ne-am săturat de o povară fiscală care ucide afacerile și hărțuiește familiile italiene, dar – după cum și-au amintit cu înțelepciune Alberto Alesina și Francesco Giavazzi în editorialul de ieri al „Corriere della Sera” – „ceea ce ne împiedică să reducem impozitele nu este deficitul, ci datoria care continuă să crească”. La sfârșitul anului 2013, datoria publică italiană va ajunge la 133% din PIB, cu treizeci de puncte mai mult într-un deceniu, pentru un cost anual al dobânzii de 85 de milioane de euro, menit să crească atunci când inevitabil ratele, care astăzi sunt foarte scăzute, vor crește. .
Reducerea impozitelor nu este corectă, ci sacră, dar pentru a face acest lucru trebuie să reducem datoria. Iar drumurile - scribul Alesina si Giavazzi - sunt in principal doua: fie sa impoziteze averea privata printr-un impozit pe avere (care sa fie foarte mare pentru a reduce semnificativ datoria), fie sa se reduca spatiul pe care Statul il ocupa in economie prin privatizarea firmelor si vânzarea proprietăților.
Cei doi autori sunt de partea a doua dintre alternative: privatizarea. Și pentru a face acest lucru, demontează unele legende urbane precum eșecul privatizărilor anterioare, începând cu Telecom Italia, distruse nu de retragerea statului, ci de managementul privat ulterior. Ca să nu mai vorbim de cazurile de privatizare fără îndoială de succes precum Nuovo Pignone sau Autogrill.
Vom vedea acum ce va putea face guvernul Letta după promovarea de către premier a privatizărilor în City și pe Wall Street și după recenta vizită a ministrului Economiei, Fabrizio Saccomanni, la Londra. Nimeni nu se așteaptă la miracole, dar sunt în esență două teste de turnesol: utilitățile locale, asupra cărora se mișcă și ministrul Dezvoltării Economice, Flavio Zanonato, și listarea Fincantieri.
Este incredibil că nu se poate aduce la Bursă – nu să cedeze controlul ci doar o acțiune – un grup, precum cel de construcții navale, care creditează Italia, dar care are nevoie de resurse pentru a investi și a-și menține liderul în lume, doar pentru că Fiom nu vrea. Cu tot respectul pentru istoria (trecută) a Fiom, nu se poate să nu reamintim că sindicatul metalurgiștilor CGIL reprezintă doar un procent minim din populația italiană și nu are absolut niciun drept de a exercita drept de veto asupra alegerilor Guvernului. Cu condiția, desigur, să existe cu adevărat.
Dar punctul crucial este un altul ajunge la concluzia editorialului lui Alesina și Giavazzi: „Dacă într-adevăr – concluzionează cu amărăciune cei doi academicieni – privatizarea este atât de dificilă, rămâne o singură cale de reducere a datoriei: impozitați contribuabilii cinstiți” pentru că „în între timp cei bogați, îngrijorați de posibilitatea ca averea lor să fie lovită de o moșie unică, o vor fi ascuns deja în străinătate”.
Ar fi interesant să întrebăm cetăţenii cinstiţi şi contribuabilii ce cred.
