Născut la 23 iulie 1941 la Palermo, Sergio Mattarella și-a început oficial cariera politică în 1983, când a fost ales împreună cu creștin-democrații în Camera Deputaților, în circumscripția Siciliei de Vest. Pentru el, aceasta a fost prima din cele șapte legislaturi consecutive din Parlament, presărate cu patru funcții de guvern înainte de actuala funcție de judecător al Curții Constituționale, pe care o deține din 11 octombrie 2011, numit în cota parlamentară.
Dar viața politică a lui Mattarella începe mult mai devreme, având în vedere că tatăl său Bernardo a fost un exponent de frunte al DC în anii 50 și 60, pentru ale cărei guverne a fost numit și ministru de mai multe ori. În urma activității tatălui său, de băiat a slujit în rândurile lui tineri studenți ai Acțiunii Catolice și a absolvit Dreptul (ca toți șefii de stat cu excepția lui Gronchi). Apoi, la puțin mai mult de 30 de ani, debuta la Montecitorio, în cei mai fierbinți ani pentru Sicilia sa: cei din atacurile asupra lui Pio La Torre și a generalului Carlo Dalla Chiesa din 1982, dar și mai devreme, în 1980, cel al fratelui mai mic al lui Mattarella. , Piersanti, asasinat de mafie in timp ce era Presedinte (tot DC) al Regiunii Sicilia.
Lupta împotriva mafiei este calul de bătaie al tânărului creștin-democrat: prima misiune primită de secretarul de atunci Ciriaco DeMita urma să revendice DC sicilian, în care Vito Ciancimino și Salvo Lima aveau un rol principal la acea vreme. În această calitate, în 1985 Mattarella a promovat formarea la Palermo a unui consiliu municipal de reînnoire condus de Leoluca Orlando (încă astăzi primar al capitalei siciliene, pentru a patra oară), care fusese unul dintre colaboratorii fratelui său Piersanti în Regiune.
În 1987, în schimb, sosește prima sa funcție în Guvern: mai întâi cu Giovanni Goria și apoi cu Ciriaco De Mita este ministru al Relațiilor cu Parlamentul, în timp ce în 1989 devine ministru al Educației Publice în al șaselea guvern Andreotti. Sub acel mandat, controversata reformă a sistemului de radio și televiziune, așa-numita legea mamii, acuzat că a beneficiat de poziția dominantă a Fininvest a lui Silvio Berlusconi. Pentru acea afacere, împreună cu alți miniștri ai curentului de stânga DC, Mattarella și-a dat demisia în 1990.
În anii dramatici ai Tangentopoli (de la care a fost doar mișcat, dar achitat pe deplin de acuzația unui antreprenor sicilian că a primit 50 de milioane de lire și bonuri de benzină) a devenit secretar adjunct al DC și a fost reales în Cameră în 1992, an în care și el și-a asumat conducerea ziarului creștin-democrat „Poporul”. În 1993 este autorul legii care l-a făcut celebru: reforma sistemului electoral, supranumit matareliu, care va fi folosit la alegerile generale din anul următor dar și în 1996 și 2001, înainte de apariția - în 2005 - a Porcellum-ului, care a fost apoi declarat neconstituțional în 2013 (prin o hotărâre a Consulta votată tot de Mattarella) și despre pentru a fi înlocuit cu Italicum.
La mijlocul anilor 90 a fost unul dintre susținătorii noului Partidul Popular Italian, construit pe dărâmăturile vechiului DC decimat de ancheta Mani Pulite. Tocmai cu PPI condus de Martinazzoli a fost reales în Parlament în 1994 și 1996: dar schimbarea mâinilor de la Martinazzoli la Buttiglione, mai înclinat spre o alianță cu centrul-dreapta lui Berlusconi, avea să determine înlăturarea lui progresivă.
În acest moment, el care a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai candidaturii lui Roman Prodi la cârma Ulivo, se apropie de centru-stânga și aderă la curentul care în câțiva ani va deveni partidul La Margherita. Între timp, pentru el i-au sosit două sarcini guvernamentale importante: în 1998 a fost vicepreședinte al Consiliului primului guvern D'Alema, în timp ce timp de un an și jumătate, între decembrie 1999 și iunie 2001, a devenit ministru al Apărării înainte D'Alema-bis şi apoi guvernul Amato.
La alegerile generale din 2006 a fost candidat pe lista Ulivo și a fost ales deputat pentru a șaptea oară. În 2007 a participat activ la înființarea Partid democratic, dintre care a fost unul dintre redactorii manifestului fondator. Acesta rămâne însă ultimul său angajament politic: după dizolvarea Camerelor din 2008 nu mai candida la alegeri anticipate, iar din 2011 se uită la politică de sus, ca garant al Constituției, rol pentru care este. acum chemat să devină primul birou al statului.
