Janesville, oraș cu 63 de locuitori din Wisconsin, Statele Unite, este departe de Torino. Sau din Taranto sau din alte locuri industriale în declin din peninsula noastră. Geografia o plasează departe, dar dramele sale umane sunt apropiate și al naibii de asemănătoare cu cele ale miilor și miilor de italieni și europeni. Acesta este un motiv bun pentru a nu rămâne în întuneric despre ceea ce s-a întâmplat acolo în ultimul deceniu și pentru a citi povestea lui Amy Goldstein, jurnalist al Washington Post, despre ceea ce s-a întâmplat în oraș înainte și după loviturile crizei din 2008 (Janesville. O poveste americană, LUISS, 24 euro).
Este o narațiune în mozaic, care reunește scena industriei auto cu scena politică a statului, Wisconsin, cu cea a Uniunii, SUA. Evenimentele familiale și domestice individuale, anxietățile și suferințele personale ale bărbaților, femeilor și copiilor se desprind de scena de fundal. Noi cititorii intrăm în casele, bucătăriile și dormitoarele din Janesville, pentru a urmări chinurile pe care le presupune pierderea demnității, generate de sfârșitul muncii; să asistăm la căderea în sărăcie, o prăpastie care nu poate fi evitată și nu i se poate rezista prin voința de mântuire și prin nenumăratele programe de ajutorare și recuperare, precum și prin filantropie. De ce închiderea unei fabrici se transformă într-un cataclism care pătrunde atât de adânc? Motivul este unul singur: aceasta nu este o criză ca oricare alta, ci unul dintre episoadele prăbușirii unei ere, era industriei în lumea occidentală.
De fapt, cu o zi înainte de Crăciunul 2008 Uzina de asamblare SUV General Motors se închide în Janesville, rezultatul crizei devastatoare care se va răspândi din Statele Unite în întreaga lume. Locuitorii orașului, muncitorii și muncitorii de tot felul, antreprenorii și comercianții nu sunt noi în evoluțiile economiei. Aici, în Janesville, industria a început devreme, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pixul Parker s-a născut aici, aici se află marele district auto interstatal, care își are centrul central în Detroit. De-a lungul deceniilor, anumite unități s-au închis și apoi s-au redeschis, anumite produse s-au estompat, făcând loc altora, tehnologiile s-au schimbat dar Janesville a rămas un oraș industrial.
Deci închiderea anului 2008 este un eveniment dezastruos, dar nu fatal, cel puțin așa este perceput în sensibilitatea majorității muncitorilor orașului. Vindecat, inversat situația negativă, fabrica va redeschide porțile. Așadar, cu o aptitudine de schimbare și un obicei de mobilitate care sunt prerogative unice americane, vom lua de la capăt cu optimism și încredere.
Asta crede si el Paul Ryan, tânără vedetă în ascensiune a Partidului Republican, născut și crescut la Janesville, congresman la Washington, care se mobilizează imediat și va ajunge să-l amenințe pe șeful GM, Rick Wagoner: fabrica din Janesville trebuie să se redeschidă, într-un fel sau altul. Se mobilizează imediat capi de familie, sindicaliști, filantropi, bănci, nu sunt oameni care așteaptă caritate și într-adevăr s-ar rușina de asta; nu cere, ci oferă forța, inteligența sa economiei. Sunt oameni obișnuiți să se ocupe și mai presus de toate sunt de clasă de mijloc, educați, conștienți, independenți.
Acesta este unul dintre cele mai interesante și în același timp cele mai emoționante aspecte ale poveștii lui Amy Goldstein, povestea pierderii unei stări sociale și personale care nu cedează nimic. Până în acea zi din 2008, un muncitor din fabrica de asamblare GM câștiga aproximativ 28 de dolari pe oră, plătea ipoteca casei cu grădină, poate cu piscină, unde locuiește și care va fi tot al lui, deținea mai multe mașini, poate chiar un snowmobil și un quad, o rulotă. Familia și-a luat vacanța, oarecare activitate sportivă și recreativă, plătită pentru facultatea copiilor, cu atât mai ușor dacă intrau două venituri. Pe scurt, Janesville este un loc de clasa de mijlocîncrezători în sine și încrezători în viitorul copiilor lor.
Este cert că cei care s-au născut săraci și se obișnuiesc cu sărăcia, se descurcă și nu se rușinează să recurgă la subvenții, să recurgă la caritate sau să-și strângă cureaua. În schimb, cei care și-au gustat capacitatea de a se instala în bunăstare se confruntă cu colapsul economic într-un mod extrem de dramatic, așa cum demonstrează povestea familiilor acestor muncitori fără loc de muncă, anulat de GM.
De fapt, bunăvoința nu este suficientă dacă fabrica nu se redeschide și dacă conversia nu are loc. După fabrica de SUV-uri, furnizorii se închid, precum Lear care a construit scaunele. Nu este suficient să te înscrii la facultate la patruzeci de ani, a studia din greu, a obține o diplomă, a aplica pentru un loc de muncă, a căuta pe internet noi capitaluri și alte inițiative, start-up-uri futuriste cu salarii asociate dacă nu ajung în oraș. O descoperă cu consternare Bob Borremans, directorul biroului de angajare, care nu s-a confruntat niciodată cu un blocaj atât de total al ofertelor de muncă și, pe de altă parte, cu o avalanșă de cereri de la șomeri.
Familia Whiteaker, printre altele, descoperă că nu este suficient să purtați hainele, să restrângeți meniul, să vindeți rulota, să faceți cumpărături la magazinul cu reduceri, să cheltuiți pe locuri de muncă ocazionale. Vând casa? Cui, dacă piața imobiliară s-ar prăbuși? Clasa de mijloc, cândva familii încrezătoare în sine, descoperă foamea. Atât de mult încât Deri Wahlert amenajează la liceu o sală de aprovizionare, unde copiii pot găsi alimente depozitate acolo de cei care au mai multe, și pot trage din ea discret, aproape în secret, fără să sufere de rușine. Sub această presiune enormă, familiile se destramă și Ann Forbeck se luptă să ofere adăpost copiilor abandonați care dorm pe stradă noaptea și postesc ziua.
Pentru Mary Willmer, care conduce M&I Bank, este urgent să înființeze proiecte alternative, să găsească capital, să primească idei, să lanseze start-up-uri, să o ia de la capăt. Căutați și găsiți capital, dar cu rezultate puține și foarte lente, insuficiente pentru a insufla o nouă viață vieții economice a orașului. Mike Vaughn, după optsprezece ani la Lear of the seats, se adaptează la transferul la GM din Fort Wayne, Indiana, la sute de kilometri de casă, departe de familia pe care, însă, o asigură cu salariul. Pentru Alyssa și Kayza Whiteaker, fiicele lui Jerad, lucrătoare la GM de treisprezece ani, adolescența tocmai a început și s-a terminat: termină liceul împărțindu-se între studiu și un loc de muncă sau mai multe locuri de muncă, mănâncă datorită carității, economisesc pentru facultate. Vor reuși și vor absolvi.
Dinastia muncitoare Wopat, angajată în unire de două generații, este martoră neputincioasă la dezastrul care evaporă munca, distruge țesutul social, pune sub semnul întrebării solidaritățile străvechi, rănește identitatea și sfărâmă relațiile. Si „istoria dezindustrializării celei mai mari puteri industriale” așa cum scrie Ferdinando Fasce în postfață, dar „văzut de jos” sau observat în carnea vie a oamenilor care suferă și nu renunță (cu excepția lui Kristi Beyer, treisprezece ani la Lear, apoi studentă, apoi gardian și în cele din urmă sinucigași), dar sunt totuși destinați unei vieți mult mai proaste decât cea pe care o cunoșteau înainte de 2008.
Nu cei puternici. Puterii eschivează daunele și încă se descurcă bine, foarte bine și cu siguranță mai bine decât oamenii de muncitori care nu au evitat să trimită la masacru. Paul Ryan ocupă un loc proeminent pe scena politică națională, a aspirat fără succes la Casa Albă, este departe de Janesville-ul natal în minte și inima. Rick Wagoner, șeful GM, este concediat în 2009, după ce a închis încă paisprezece fabrici, bogate în indemnizație de concediere de 10 milioane de dolari, plus 1 milioane de dolari în prime anuale pentru primii cinci ani de pensionare, plus 65 de dolari din pensia lui pe an și o poliță de asigurare de viață de 74 milioane de dolari. Fără să se complacă în moralism, trebuie să recunoaștem că cei responsabili pentru soarta a milioane de oameni, liderii industriali, financiari și politici, nu au plătit niciun preț pentru ambiția lor nesăbuită, pentru lăcomia lor, ci l-au transmis oamenilor neputincioși și generațiilor viitoare.
În afară de emoție pe care o trezesc în cititor poveștile din Janesville, Amy Goldstein ne oferă câteva reflecții despre o astfel de catastrofă, utile pentru a le asigura celor care ar putea urma (acum, la doisprezece ani de la afacerea Janesville, a intervenit regresul pandemiei de Covid19). Este lumea avansată, până de curând bogată, echipată pentru a face față dispariției muncii, dezintegrarii țesutului social pe care aceasta o presupune? S-ar spune că nu, masele nemulțumite și tinerii supărați umplu piețele (și baruri, discoteci, plaje). Dacă nu ar fi un sistem politico-administrativ care nu funcționează, noi italienii – spre deosebire de clasa de mijloc din Janesville din 2008 – avem în amintirea recentă o epopee a mântuirii care poartă numele de miracol economic.
Bunicii au trecut prin asta și nu uită că acel „miracol” a fost pur și simplu rodul libertății de a te ocupa, de a suporta munca grea, de a spera într-o lume mai bună. Eră rezultatul harniciei și inteligenței oamenilor din carne și oase, cei care în Janesville ca și în alte părți sunt subestimați, mortificați, lichidați. Desigur, avem nevoie de capital, avem nevoie de tehnologii, trebuie să ne uităm la piețe. Dar fără factorul uman toate acestea sunt inutile.
