Potrivit Garantului pentru greve, profesor Santoro Passarelli, abținerea de la muncă în sectorul transporturilor de vineri 16 iunie este legitimă. Și tocmai observația că regulile au fost respectate este cea care face clar faptul că „aceste reguli nu mai sunt adecvate sau suficiente”. Principalul element critic ar fi ușurința cu care sindicatele minore, cu respectarea procedurilor, pot convoca greve care paralizează țara.
În adevăr, se întâmplă adesea ca nemembri sau chiar membri ai marilor organizații să răspundă la apelul „sindicatelor” recunoscându-le un fel de legitimitate „carstică”, ocazională dar nu întotdeauna marginală. Acest fenomen este consecința și nu. cauza grevelor „nedrepte”, pornind de la serviciile de transport public care afectează dreptul la mobilitate, în special al segmentelor mai puțin înstărite ale populației.
Principala cauză care împiedică exercitarea dreptului la grevă în serviciile publice esențiale să găsească un echilibru rezonabil, nu numai între interesele muncii și cele ale companiilor, ci și respectul pentru interesele cetățenilor, este faptul de a recunoaște greva ca un drept exercitat individual (deși în conformitate cu procedurile și metodele stabilite). Această natură juridică a dreptului, mai ales dacă este considerat „protejat constituțional”, înmulțește subiecții care îl pot exercita, pluralismul și libertatea de asociere sindicală fiind garantate, dincolo de consistența organizatorică.
Până la urmă, astăzi în Italia nu numai că este legitimă greva unui singur lucrător, dar proclamarea unei greve care implică un centru metropolitan mare este de fapt decisă de foarte puțini manageri fără nicio aprobare formală din partea organelor de conducere ale sindicatului. Aceasta necesită o voință politică puternică de schimbare care, din punct de vedere cultural, legislativ și contractual, precum și în jurisprudență și doctrină, transformă dreptul la grevă dintr-un drept exercitat individual într-un drept exercitat colectiv.
Atunci va fi cu adevărat posibil să se transfere lucrătorilor la nivel de companie, sector sau local, în primul rând prin proprii reprezentanți aleși democratic, sau acolo unde se consideră inevitabil prin recurgerea la instrumentul referendumului, responsabilitatea și puterea de a decide asupra unei greve, întotdeauna respectând regulile stabilite. În acest caz, un model asemănător celui german al referendumului ar fi atunci ușor de aplicat, instituind ca condiție aderarea preventivă la grevă a unui procent semnificativ dintre lucrătorii în cauză.
În acest caz, consecințele pentru „sindicatele” sau „sindicatele” care nu respectă regulile ar fi sancțiunile avute în vedere în prezent, în timp ce greva „ilegitimă” a lucrătorilor individuali ar fi sancționată ca absență nejustificată. În acest caz ne-am confrunta cu o reglementare organică a exercitării dreptului la grevă, indicată în mod explicit de articolul 40 din Constituție, care ar garanta atât democrația, cât și eficacitatea noilor norme.
În realitate până acum limitele normelor în vigoare au fost ocolite în cazurile cele mai dificile cu preceptul care nu a întâmpinat rezistență semnificativă sau încălcări senzaționale, dar a lăsat responsabilitatea de a decide prefecților individuali.
Chiar dacă speranța este ultima care moare, după grotesca afacere a bonurilor pare greu să ne gândim la o inițiativă concretă a Guvernului pe această temă. Ar fi de sperat ca, nu doar organizatiile sindicale, ci si fortele politice, in vederea coalitiilor care par sortite sa renasca pe baza unor „noi programe” la care lucreaza cele mai illustre personalitati ale partidelor (este ar fi cu adevărat util ca juristul Pisapia să participe la această dezbatere), a oferit țării propuneri clare pe o problemă atât de importantă pentru țară.
