Printre amintirile mele de lider de sindicat, unele au reapărut de ceva vreme până când au devenit obsesive după acordul de reînnoire a metalurgilor din 26 noiembrie trecut. În primăvara lui 1987 eram secretar general al chimiștilor CGIL (acronimul sindicatului – Filcea – era atât de dulce și grațios încât un funcționar l-a adoptat ca nume pentru fiica lui). În acel rol, după o negociere foarte grea, am stipulat un acord cu Montedison prin care se înființează primul fond de pensii de nouă generație, Fiprem, care apoi a deschis calea pentru Fonchim.
Inițiativa mi-a creat unele probleme cu secretariatul CGIL și mai general în cadrul aparatului care urmează să fie a eșuat în principiul sacru al bunăstării publice. Apoi, în domeniul pensiilor suplimentare, în câțiva ani, s-a găsit un echilibru (la câteva luni de la semnarea Fipremului am intrat chiar în secretariatul confederal ca șef al politicilor sociale) atât de mult încât în 1993 ultimul act al Guvernului Amato urma să lanseze decretul legislativ nr.124 care reglementa pe deplin sectorul.
Pe de altă parte, refuzul meu ireductibil de a genuflexa la baza legii nr.833/1978 de înființare a Serviciului Național de Sănătate nu a fost niciodată iertat (Enrico Berlinguer vorbise despre el ca „o fântână a socialismului”). Până la punctul de a susține articolul 9 din prima variantă a decretului legislativ nr.502/1992 care prevedea posibilitatea experimentează, în cadrul sistemului de sănătate, forme asociate de utilizatori, convergând într-o experiență reciprocă sau orice altă experiență colectivă similară.
Acest nou subiect, organizat și membru de consorțiu, i-ar fi fost transferată o parte din resursele (sau chiar întreaga cotă, dacă s-ar fi dorit implementarea unei operațiuni mai ample) pe care Fondul Național de Sănătate le rezervă fiecărui cetățean ca cotă pe cap de locuitor. , ca cuantificare economică a dreptului de a beneficia de îngrijiri medicale. Rămân de părere că propunerea Guvernului Amato (la a cărui definiție am contribuit și care mi-a dat ocazia să scriu eseul „La salut liberata” pentru Moara în 1997) nu era doar în armonie cu inovațiile care au interesat. marile sisteme publice europene, dar reprezentate un domeniu valabil de experimentare și integrare între public și privat.
Din nefericire, așa a fost spațiul de accesare ridicat, că câteva luni mai târziu Guvernul Ciampi a adoptat un decret corector care a îngropat pentru totdeauna propunerea unei posibile piețe în protecția sănătății. Între timp, și eu îmi luasem bătaia de cap de la CGIL, după ce mă chemase la ordine o moțiune semnată de 25 de directori importanți. Acea dată, ca un mare domn, m-a salvat Bruno Trentin. Dar am înțeles că clopoțelul nu va mai suna niciodată. Dar asta e cu totul altă poveste: nu am ce să mă plâng de CGIL.
Mi se pare ciudat totusi răspândirea actuală a bunăstării corporative, în special în ceea ce privește protectia sanatatii, în lipsa unei reglementări cel puţin echivalente cu cea prevăzută pentru fondurile de pensii. Din câte îmi amintesc, singurul ministru al Sănătății care a încercat degeaba – și nu prea bine pentru mine – a fost Rosi Bindi în 1999. Apoi liniște, în timp ce sectorul se extindea. Pentru că putem fi mulțumiți de acest punct de cotitură pe care l-a luat negocierea colectivă, dar ar trebui făcute unele raționamente de natură sistemică.
Recursul la bunăstarea corporativă - mai ales în cazul crucial al asistenței medicale - nu abordează și, prin urmare, nu rezolvă o problemă de fond: fie că este vorba de angajatori, fie că este vorba de lucrători și familiile acestora, dar, sunt milioane de oameni care plătesc de două ori pentru aceleași servicii (cu taxe și din buzunar). Noi stim aia peste 60% dintre marile companii italiene oferă angajaților lor asistență medicală privată. Un alt aspect demn de atenție se referă, chiar înainte de reînnoirea metalurgilor, prezența (66,8%) a fondurilor de asigurări suplimentare de sănătate în contractele sectorului național. Înainte de 2001, prezența s-a redus practic la jumătate (35,4%), în timp ce s-a înregistrat o accelerare puternică între 2006 și 2012.
În ceea ce privește alte intervenții sociale private, tot în acest domeniu, companiile sunt mai dispuse să acorde beneficii sociale – că se bucură stimulente și beneficii fiscale - mai degrabă decât creșterile salariale. Aceeași aprobare se aplică și lucrătorilor, deoarece prezența beneficiilor și a serviciilor de asistență corporativă este mai mare în companiile cu o rată mare de sindicalizare (peste 40%). Desigur, beneficiile sociale la nivel de companie ajung favorizează persoanele din interior și angajații permanenți.
Totuși, nu ar avea sens – susținem – să se impună o egalitate egală cu deservicii modelului public (La Mutua Fiat, o structură foarte eficientă, a fost demontată de aclamațiile populare după toamna fierbinte în numele egalității). Este la fel de adevărat însă că nu va fi niciodată posibil să se construiască un sistem alternativ bazat pe fragmentarea intervenţiilor, care reprezintă acum un răspuns încă parțial la o neliniște socială profundă cauzată de ponderea autorităților fiscale și de ineficiența sistemului public universal.
Dar este într-adevăr nevoie de o nouă actio finium regundorum între rolurile publice și private în domeniul sănătății. În Italia, cheltuielile cu sănătatea publică nu sunt doar în creștere în comparație cu PIB (cu scenarii de viitor îngrijorătoare); asa este si cel privat (peste 2% din PIB, aproximativ 30 de miliarde) susținut în mare parte din buzunar de familii și companii. O cheltuială foarte des abordată – după cum se reafirmă în Cartea verde „Munca și bunăstarea persoanei” prezentată de Adapt – la achiziționarea de bunuri și servicii deja garantate de sistemul public.
De aici apare nevoia o raționalizare, stabilindu-se ce sferă de intervenție și pentru ce subiecte ar trebui asigurate serviciile garantate de NHS, restul lăsându-se la inițiativa privată colectivă și individuală. În esență, ar fi vorba despre a organiza, în interesul protecției sănătății, al eficienței serviciilor și al economiilor de costuri, bunăstarea publică şi cea asigurată prin instrumente private.
