Este un fapt că Fondul de Sănătate este cel mai important element de cheltuieli al Regiunilor: în medie 49-50% din cheltuielile totale ale fiecărei regiuni, constituind astfel cea mai importantă sursă de obținere a consensului politic local, deși în limitele impuse. prin legea care a înfiinţat Serviciul Naţional de Sănătate. De altfel, așa-zisa Prima Republică rula când la sfârșitul anului 1978 a fost adoptată legea din 23 decembrie 1978, nr. 833 care a înființat serviciul național de sănătate. Și așa La 23 decembrie a acestui an va fi trecut aproape o jumătate de secol de la intrarea în vigoare a acestei legi al cărei incipit este și astăzi următorul: „Republica protejează sănătatea ca drept fundamental al individului și în interesul comunității prin serviciul național de sănătate. (…) Serviciul național de sănătate este alcătuit din complexul de funcții, structuri, servicii și activități destinate promovării, menținerii și refacerii sănătății fizice și psihice a întregii populații fără deosebire de condiții individuale sau sociale și după metode. care asigură egalitatea cetăţenilor în raport cu serviciul. Implementarea serviciului național de sănătate este responsabilitatea statului și a regiunilor”.
Anul viitor, când câștigătorii populiști ai referendumului constituțional care a redus numărul parlamentarilor vor fi chemați, după primul pas, să își țină promisiunile garantate atunci pentru ajustarea ulterioară a normelor legislative și constituționale, ar trebui și o reflecție a acestora. inevitabil în problema relației Stat-Regiuni în domeniul sănătății. Problemă făcută inevitabilă de spectacolul indecoros al dezbaterilor neconcludente oferite în aceste luni dominate de pandemie.
La mai bine de o jumătate de secol de la înființarea Serviciului de Sănătate următoarea reflecție ar trebui să se refere nu numai la ceea ce s-a întâmplat, care a fost inacceptabil în cele mai diverse regiuni în cursul acestui ultim an de pandemie: de fapt, ar fi doar o perspectivă pe termen scurt privind înapoi. În schimb, dintr-o perspectivă pe termen lung, așa cum o cere protecția sănătății, clasa politică de stat și regională ar trebui înainte de toate să se întrebe dacă modelul organizatoric Stat-Regiuni a garantat și implementat pe întreg teritoriul național obiectivul fundamental al legii din 1978 înainte de rechemat. Ținând cont de faptul că protecția sănătății este un bun colectiv care are același rang de importanță ca și apărarea națională, mai ales în domeniul prevenției.
Întrucât cheltuielile pe cap de locuitor plătite în diferitele regiuni fluctuează față de media națională (aproximativ 1850 de euro) între 1500 de euro și 2700 de euro (vezi grafic) trebuie să ne întrebăm dacă asemenea diferenţe se datorează modelelor organizaţionale autonome și la cele mai diverse combinații de sănătate publică și îngrijire medicală convențională. Rezultă că autonomia regională nu pare să fi urmărit și pus în aplicare, în consecință, o protecție uniformă a sănătății, indiferent de localizarea teritorială, chiar și în absența unei planificări pe termen lung care să depășească simpla spitalizare în detrimentul prevenției.
Într-adevăr, între îndeplinirea responsabilităților politice și căutarea unui consens imediat care exclude în mod necesar prevenirea pe termen lung, autonomia regională a evidențiat grave defecte și numeroase probleme organizatorice în funcţionarea Serviciului Naţional de Sănătate dezarticulat în prea multe foruri de decizie: pus sub stres tocmai atunci când trebuie să urmărească obiectivul de a lupta împotriva unui virus care nu are granițe teritoriale. Este un model care îmbină deciziile și responsabilitățile politice descentralizate (Regiunile), căutând un consens imediat într-o perspectivă pe termen foarte scurt a cetățenilor lor, la nivel organizațional, cu deciziile și responsabilitățile politice centrale (Statul). Acesta din urmă la căutarea cu respect pentru consensul pe termen lung al propriei sale lucrări. Sunt probleme care, dincolo de pretențiile regiunilor, se impun în reflecția guvernului care va trebui să se ocupe și de legi ordinare precum legea de înființare a Serviciului Național de Sănătate, reorganizarea organizatorică lăsând Regiunilor funcția de planificare. Planul Național de Sănătate, înlăturând managementul, în vederea realizării, conform celor mai bune practici organizatorice, a egalității teritoriale a eficacității asistenței medicale și prevenirii naționale.
