Îndoielile de constituționalitate ridicate de mai multe partide (ABI, Assopopolari etc.) ridicate cu privire la recentele intervenții de „rezolvare bancară”, care plasează fără discernământ povara economică a crizelor bancare asupra acționarilor și creditorilor (deținători de obligațiuni, deponenți calificați etc.), sunt pe deplin confirmate de orientarea unei alte țări UE; ne referim la recenta sentință din 3 iulie 2015 a Curții Constituționale austriece (G.239/2014 AU, V14/2015 AU). Potrivit Curții, o lege care, în caz de criză, stinge drepturile deținătorilor de obligațiuni subordonați ai unei bănci sau anulează garanțiile acordate în favoarea acestora este contrară principiilor constituționale fundamentale naționale și comunitare și, prin urmare, trebuie abrogată. Drept urmare, legea privind măsurile de restructurare a Hypo Alpe Adria Bank International AG (HaaSanG), care a decretat reducerea la zero a valorii obligațiunilor subordonate și stingerea garanției date de Landul Carintia în favoarea acestora.
Povestea băncii austriece menționate mai sus este, așadar, de o importanță considerabilă pentru aprecierea celor patru bănci italiene (Banca Marche, Etruria, Ferrara și Chieti), ceea ce - după cum se știe - a determinat Guvernul să emită un decret-lege pentru " reabilitare”, subiectul recentelor controverse care zguduie sistemul bancar.
La o analiză mai atentă, decizia Curții austriece scoate la iveală punctul crucial al întregului sistem de reglementare (comunitar și național) de „rezoluție bancară” (eufemism singular care ascunde referirea la „criză”, obiectul propriu-zis al așa- numită „rezoluție” ), cu care costul redresării bancare este în sarcina acționarilor și a unor categorii de creditori. În „cazul Italiei” transpunerea legislației comunitare (Directiva 2014/59/UE și Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului) la nivel național (Decretul legislativ 16 noiembrie 2015 nr. 180 și 181) a survenit prin sublinierea că în caz de instabilitate sau chiar doar un „risc” de instabilitate bancară, autoritatea de rezoluție poate adopta dispoziții prin care drepturile subiective ale acționarilor și cele ale unor categorii de creditori sunt „reduse sau convertite” (prin „bail in”, articolele 17, 51 și 52 din Decretul legislativ 180/2015).
În Italia, ca și în Austria, aplicarea acestor dispoziții a fost pusă în aplicare în prealabil, cu impunerea unor măsuri comunitare prin intermediul unor măsuri legislative care au condus la exproprierea substanțială a acestor drepturi. În a doua, neconstituționalitatea dispozițiilor a fost declarată ca urmare a opoziției dispozițiilor legale și de reglementare incriminate atât la principiile Cartei Constituționale a Austriei, cât și la art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, care garantează dreptul de proprietate („Orice persoană are dreptul de a beneficia de proprietatea asupra bunurilor pe care le-a dobândit în mod legal, de a le folosi, de a dispune de ele și de a le lăsa moștenire. Nicio persoană poate fi lipsit de proprietate cu excepția motivelor de interes public, în cazurile și în modul prevăzute de lege și împotriva plății la timp a unei juste despăgubiri pentru pierderea acesteia. Utilizarea bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”). Curtea austriacă a considerat, așadar, constituțional ilegitimă, pentru încălcarea acestor principii fundamentale, eliminarea ex lege a dreptului de proprietate al creditorilor Hypo Alpe Adria.
Acest important precedent jurisprudențial ne determină să evaluăm legitimitatea constituțională a disciplinei italiene analoge, cuprinsă în decretul-lege din 22 noiembrie 2015 nr. 183 și în reglementarea soluționării (crizei) băncilor (decretele legislative 180 și 181 din 2015), chiar înainte prin prisma dispoziției constituționale care protejează economiile (art. 47 din Constituție), în temeiul principii generale în materie de salvgardare a proprietății private (articolul 42 din Constituție și articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE).
Obiectul ocrotirii acestor reguli nu este doar dreptul „real” („proprietatea” la care se face referire la art. 832 ss. din codul civil), ci ansamblul mai larg de „drepturi subiective” ale cetatenilor; adică ansamblul de drepturi, reale şi obligatorii, care constituie patrimoniul său. În Constituție, de fapt, expresia „proprietate privată” este o formulă sumară, care – așa cum învață constituționaliștii – „resumează ansamblul drepturilor patrimoniale imputabile subiectului privat” (Baldassarre). Prin urmare, nu doar drepturile de participare corporativă (acțiuni, instrumente financiare etc.) intră sub egida protecției constituționale, ci și drepturile de credit (obligațiuni pure sau subordonate, împrumuturi, depozite etc.), datorită naturii patrimoniale comune. Toate aceste drepturi sunt garantate de principiile fundamentale ale sistemului juridic european și intern, care pun limite precise legiuitorilor naționali: de fapt, legile și reglementările pot priva cetățenii de proprietatea lor doar acolo unde există o „cauză de interes public, în cazurile”. și în modul prevăzut de lege” și numai cu condiția ca acel sacrificiu să fie compensat prin „plata la timp a unei justi indemnizații” (a se vedea art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale, cit.).
Pentru claritatea raționamentului, este necesar să se distingă clar două forme diferite de eliminare sau restrângere a acestor drepturi:
a) pe de o parte există metodele „naturale” de dispariție cauzate de dinamica endogene (rezultată din factori de natură privată), precum satisfacția, renunțarea, limitarea etc., sau de factori externi, guvernați în general de sistemul juridic (să ne gândim la insolvența debitorului, pentru drepturi de credit, sau la rezoluțiile de reducere a capitalului sau de stingere a societății, pentru drepturi de acționariat). Sunt fenomene al căror control, din punct de vedere al legitimității, este prezidat de Autoritatea Judiciară Ordinară;
b) pe de altă parte, există „reducerea sau conversia” acestora ca urmare a unui act al autorității, fie că este vorba de lege (ca în cazul celor patru bănci italiene) sau de o prevedere administrativă (cum ar fi cea prevăzută pentru prin disciplina „bail in”). În această ipoteză diferită, acele modificări (sau chiar stingerea obligatorie a drepturilor de „proprietate privată”) sunt determinate în mod autoritar, independent de mecanismele private și de controlul de legitimitate exercitat de Autoritatea Judiciară Ordinară. Intervențiile în cauză, de fapt, sunt direct imputabile voinței statului, a cărui putere este susținută de garanțiile constituționale menționate mai sus. Intervenția reglementară sau administrativă, care urmărește degradarea dreptului subiectiv la un simplu interes legitim, găsește o limită de netrecut în principiile fundamentale ale Constituției și în cele ale UE, precum și în tratatele internaționale, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului. .
Dacă dispozițiile recent adoptate de autoritatea italiană de reglementare sunt examinate în lumina acestor principii, pare de imaginat că, și în „cazul Italia”, condițiile unei intervenții a Curții Constituționale, similare cu cele ale Înaltei Curți austriece, sunt întâlniți. Și într-adevăr, chiar și la noi, în acest caz, există forme de expropriere care determină comprimarea drepturilor individuale, ducând la o golire a prerogativelor și a valorii economice a anumitor funcții juridice; de aceea, se impune verificarea conditiilor (cauza de interes public, in cazurile si in modalitatile prevazute de lege, si plata la timp a unei juste indemnizatii) in lipsa carora legislatia in cauza ar putea fi declarata nelegitima.
La aceste nedumeriri se mai pot adăuga altele cu privire la problema mai generală a „capitulării interne”. Ne referim la împrejurarea că intervenția Autorității de rezoluție pare a fi disponibilă chiar și în prezența unui simplu „risc de criză”, a cărui prevenire (și salvarea ulterioară a societății bancare) se dorește a fi comprimată și slăbită. a „drepturilor de proprietate” ale acționarilor și creditorilor calificați. Îndoieli de legitimitate constituțională apar și pe acest aspect, în condițiile în care ar permite sacrificiul părților interesate chiar și în ipoteza unei simple „posibilitati” a prăbușirii (întrucât simplul caracter ipotetic al evenimentului este inerent noțiunii de „risc”. „, și deci de interes public în salvare); de unde identificarea evanescentă a unui interes public real de protejat prin aplicarea „planurilor de rezoluție”.
