La Olimpico, atmosfera este cea de la San Denis mai întâi și apoi la Stadionul Millennium. Cel defavorizat, cel defavorizat, pare să fie capabil să răstoarne așteptările și să câștige un rezultat istoric. Și aici constanta este echilibrul dintre echipe, atât noi, cât și care trebuie să intre. Dintre cei doi, însă, Anglia este mai stânjenită și care gestionează prost posesia mai mică care le este acordată. Cu toate acestea, trandafirii roșii reușesc însă să aducă o acțiune născută dintr-o fază statică la gol.
Azzurrii, dimpotrivă, par bine organizați și sunt bine îndrumați de un Canna inspirat (gardantul nostru nr. 10) care are toate intuițiile potrivite. Ceva este în neregulă în împlinirea ideilor care, totuși, sunt genul de idei care îți schimbă ziua dacă reușești să le implementezi. Primii 40 se opresc la 9 la 11 pentru britanici, ale căror chipuri dezvăluie o îngrijorare sensibilă pentru o după-amiază care nu decurge așa cum era de așteptat.
Visele, însă, sunt astfel pentru că rareori devin realitate. În primul sfert de oră al reprizei secunde rezultatul nu s-a mișcat, apoi nu am profitat de ocazie pentru a trece peste și în final am făcut o greșeală de neiertat în cei 22 de metri care ne-a costat o încercare de interceptare. De acolo începe coborârea englezească și urcarea mai obositoare pentru azzurri, care nu își mai revin niciodată.
În cele din urmă, meciul se încheie pe 9 la 40 pentru oaspeți, care încep să aibă angrenajele acestei noi mașini bine unse. Conduita magistrala a impecabilului Eddie Jones, care nu greseste, pregtind aceasta Anglia pentru rezultate mari viitoare.
FRANTA VS IRLANDA
Pe hârtie nu ar fi trebuit să existe nicio poveste. Există multe variabile care influențează domeniul. Mai presus de toate, factorul acasă: Franța, până la urmă, joacă din nou pe Stade de France, de data aceasta bine umplută de francezii care par să nu mai fie influențați de amenințările teroriste. În al doilea rând, ploaia de la Paris a redus decalajul tehnic dintre cele două echipe, permițând francezilor să rămână mai bine ancorați de abilitățile altfel de neatins în jocul deschis al goblinilor irlandezi.
Toată prima jumătate decurge, așadar, într-un echilibru aproape complet. Irlanda deține aproape toată posesia mingii, da, dar nu reușește să o monetizeze la maximum, adunând doar nouă puncte. Toate, printre altele, din piciorul unui Sexton (deschidere irlandeză, fulcrul verzilor) mai nervos ca niciodată – și din cauza numeroaselor șuturi pe margine care i-au fost rezervate de biscuitul apărării foarte atent. O altă variabilă, de fapt, este tocmai răutatea concurențială a francezilor, care a dat două înlocuiri irlandeze din cauza accidentării în primele patruzeci de minute și a nenumărate coborâri în domeniul personalului medical.
În primele 25 de minute ale reprizei secunde, tabela de marcaj nu s-a mișcat și buletinul de la infirmerie a rămas constant, în special cel irlandez. Patru minute de scrum sub stâlpii spiridușilor duc la un gol minunat al fundașului francez Medard, mulțumită unei mari invenții tactice a mijlocașilor: menținerea atenției pe primii opt, lăsând oamenii să creadă că stau acolo, luptă pentru capatul amar, pentru a iesi repede ovalul si a marca in prima faza.
În cele zece minute rămase, irlandezii nu reușesc să urce pe teren. Franța aduce acasă un rezultat istoric pentru ceea ce au fost premisele și este candidată la cucerirea Grand Slam-ului. Irlanda, dimpotrivă, ca campioană în vigoare și maximă favorită care a fost, se trezește nevoită să facă față unei situații care o vede aproape in imposibilitatea de a câștiga finala.
WALES VS SCOȚIA
Pe hârtie nu ar fi trebuit să existe nicio poveste. Există multe variabile care influențează domeniul. Prologul nu se schimbă la Millennium Stadium din Cardiff, unde Welsh Dragons îi găzduiește pe Scottish Highlanders. Echilibrul, și aici, este constant și este rupt doar datorită unei erori senzaționale a arbitrului care dă prima încercare a meciului unei alergări încă bune a mijlocasului galez – rezultat, însă, al unui ofsaid clar vizibil, dar nedetectat.
Imediat după aceea, Scoția și-a început simfonia de cimpoi, cântând puțin dezacordat și introducând o multifaza practic perfectă pentru un gol după o lovitură peste limita de cinci metri. Bătălia se desfășoară apoi în principal în corp la corp și în punctele de întâlnire – ambele faze nu întotdeauna bine gestionate de directorul meciului. Primii patruzeci s-au încheiat cu avantajul scoțian 13 la 10, o excelentă sinteză a lucrurilor văzute pe teren.
Repriza secundă începe din nou în echilibru, ruptă de egalizatorul galez și de depășirea ulterioară, mereu la picior, a cimpoiilor. În minutul șaizeci și cinci, o altă eroare grosolană a arbitrului într-o mêlée închisă sub stâlpii scoțieni, dă depășirea galezului cu un marcaj greu. Încep să apară îndoieli cu privire la conducerea meciului, dacă nu pentru un partizanat nedovedit, măcar pentru o incompetență clară și vinovată – deloc de iertare la aceste niveluri.
Cinci minute mai târziu, aripa de Nord a purtat ovalul în spatele stâlpilor trecând pe lângă apărarea scoțiană – dezorganizată și demoralizată – închizând definitiv jocul și făcând inutil chiar și splendidul gol de închidere al centrului scoțian. Se termină, 27 la 23 pentru roșii, dintre care punctele decisive au marcat toate în ultimele zece minute.
Un meci în care, însă, un gust amar rămâne în gură din cauza unei ocazii ratate – încă una – pentru Scoția. De data aceasta nu poate fi vina lor, cel puțin nu în totalitate, întrucât primele două încercări ale galeților – strict vorbind – au fost inexistente.
