Detractorii „unidirecționali” ai Uniunii Europene ar considera probabil instructiv să facă o comparație între România și Moldova, stat vecin și „gemăn” din punct de vedere cultural și lingvistic: acesta din urmă nu face parte din UE și este încă cea mai înapoiată țară de pe întreg continentul, din care o mare parte (regiunea Transnistria), de altfel, constituie un „stat în stat” și este controlată de o oligarhie criminală. Primul, în schimb, este membru al Uniunii din 2007 și de atunci a obținut ample beneficii, pornind pe un drum interesant spre dezvoltarea economică și politică în sensul consolidării instituțiilor democratice. Așadar, nu pare o coincidență faptul că în România, după cum relevă sondaje recente raportate de „Economistul”, reprezentanții instituțiilor comunitare sunt mai apreciați decât politicienii locali.
Comparația este poate prea brutală, dar transmite efectiv ideea despre modul în care UE și-a atins cel puțin unele dintre obiectivele sale, și anume acela de a promova dezvoltarea țărilor est-europene care au apărut din experiența eșuată a socialismului sovietic. România este încă departe de a-și rezolva toate problemele, dar și-a îmbunătățit semnificativ situația beneficiind de o mare parte a Fondurilor de Dezvoltare Comunitară și de Coeziune Regională și reușind să devină o destinație privilegiată pentru investițiile sosite din Vest. In orice caz, În ceea ce privește alte țări încă slabe structural, deoarece depind de afluxul de capital din străinătate, Bucureștiul suferă mai mult decât altele din cauza momentului economic „dificil”. (pentru a spune blând) trecând prin zona euro.
După doi ani de recesiune, în 2011, creșterea PIB-ului s-a stabilit la o „slabă” 2,3%: o cifră care constituie locul șase în UE, dar care nu este suficientă pentru o țară în curs de dezvoltare. Pentru 2012 estimările sunt mai scăzute și ar trebui să se stabilească la 1,5%. În plus, venitul pe cap de locuitor este penultimul cel mai scăzut din Uniune, înaintea doar Bulgariei cu aproximativ 6 de euro pe an: un indice al salariilor mici (precum și un regim fiscal favorabil) care servesc la atragerea investițiilor dar care dezvăluie și decalajul clar care mai există între București și Bruxelles.
Dificultățile care au apărut în zona euro se fac simțite și în România, dovadă fiind protestele sociale care au avut loc în special în capitala București în timpul iernii trecute. Pentru a face față situației economice dificile, executivul președintelui Traian Băsescu (la putere din 2004) și premierul Emil Boc au fost nevoiți să efectueze o serie de masuri de austeritate, inclusiv unul majorări de taxe și reduceri ale salariilor și alte beneficii pentru lucrătorii din sectorul public, care au fost însoțite de o serie de împrumuturi de ajustare primite de la Fondul Monetar Internațional în valoare totală de 27 de miliarde de euro (ultima tranșă recentă se ridică la 5 miliarde). Protestele au determinat guvernul Partidului Liberal Democrat (centru-dreapta) să demisioneze; noi alegeri prezidențiale vor avea loc în noiembrie, sondajele arătând coaliția de centru-stânga în frunte.
Totuși, în acest moment de disciplină fiscală rigidă (Bucureștiul a aderat, ca aproape toți membrii UE, la „Compact fiscal”) și de stagnare, va fi greu ca o nouă structură guvernamentală să poată inversa rapid cursul. Anumit, România are încă arma devalorizării să încerce să restabilească oxigenul în economia sa prin creșterea competitivității costurilor; dar într-o țară în care salariile sunt deja foarte mici și într-o perioadă în care cererea din restul Europei a scăzut, o astfel de măsură poate să nu aibă efectele dorite. Mai mult, mai sunt multe de făcut în ceea ce privește lupta împotriva corupției și securitatea juridică: în ciuda aderării la UE, progresele sunt încă limitate pe aceste fronturi, după cum arată locul șaptezeci și cinci în Indicele de percepție a corupției dezvoltat de Transparency International.
Acestea fiind spuse, ceea ce a fost cândva regiunea cea mai estică europeană a Imperiului Roman se confirmă ca o destinație interesantă pentru investițiile străine ale companiilor noastre. În special, companiile cele mai interesate sunt cele care operează în sectoare intensive în forță de muncă, datorită disponibilității forței de muncă la preț redus, precum ansamblu și componente, dar chiar și grupuri mari de infrastructură care găsesc aici teren fertil datorită finanțării oferite din fondurile UE. Două exemple mai presus de toate: Ansaldo Breda așteaptă rezultatul unui contract de 1,5 miliarde de euro pentru dublarea centralei nucleare de la Cernavodă, în timp ce Astaldi a câștigat recent un Contract de 60 de milioanei pentru realizarea unui tronson de autostrada Bucuresti-Constanta (finantat, uite, 85% din Fondul de Coeziune).
În ceea ce privește sectorul bancar, România se confruntă cu o moment de dificultate ca 16% din activele emise de instituțiile naționale de credit sunt în mâinile deponenților greci. Italia este prezentă în acest sector cu grupuri mari precum UniCredit, care prin Tiriac Bank este prezenta in peste doua sute de sucursale, și Intesa San Paolo, care are puțin sub o sută de sucursale pentru active totale în valoare de aproximativ 1,2 miliarde EUR.
Ce viitor, deci, pentru România? Vulnerabilitățile structurale ale acestei țări, legate de o economie care nu este încă pe deplin dezvoltată și de deficiențe „sistemice” din cauza problemelor cu respectarea legii și a corupției pe scară largă, fac ca națiunea balcanică să fie sortită să sufere mai mult decât altele din Est. Europa criza din zona euro. O redresare a economiei în Occident ar constitui în orice caz cu siguranță un „combustibil” puternic pentru creșterea românească, care a reușit să facă adevărate salturi de gigant în ultimii ani. Italia, al doilea partener comercial, trebuie să continue să privească favorabil pe această piață atât în ceea ce privește investițiile noi, cât și capacitatea de export, chiar dacă aceasta din urmă este subminată de reducerea salariilor care slăbește consumul intern. Cerul deasupra Bucureștiului este, așadar, albastru dar și plin de nori.
