Roland Berger, unul dintre cei mai renumiți consultanți ai lumii, ne-a povestit despre o Europă care rămâne de construit sâmbătă, 14 iunie, la tradiționalul ateliere la Veneția, evenimentul anual emblematic al Consiliul pentru Relațiile dintre Italia și Statele Unite la care au participat și Enrico Letta, Federica Mogherini, Carlo Cottarelli, Mohamed El-Erian și Sergio Marchionne.
Lăsând deoparte problemele spinoase ale guvernanței europene, Berger a zguduit cele mai semnificative figuri care fotografiază un continent fragmentat în piețe și reglementări fiscale, legislația muncii și infrastructura, energie și cultura corporativă. Bătrânul Continent este cea mai mare zonă economică de pe planetă, produce 24% din PIB-ul mondial și 50% din cheltuielile sociale. Dar este prins într-un vârtej deflaționist al șomajului ridicat, încetinit de asimetrii care subminează dezvoltarea și exacerba tensiunile sociale.
În primul rând, există o problemă generală a productivitatea totală a factorilor, semnificativ mai scăzut în toate țările europene decât, de exemplu, Japonia și Statele Unite, care se laudă cu un indice de 106, în timp ce marile țări europene sunt în medie sub 100 (Italia este la 92). Doar Germania ține pasul cu un 105 foarte bun.
Dar tendințele de productivitate și competitivitate – care recompensează țările virtuoase în timp ce le penalizează pe altele – fac parte dintr-o tendință istorică care vede, începând de la începutul anilor 70 și terminând până în prezent, o creștere în creștere. externalizarea a economiei, ponderea din PIB-ul mondial generată de industrie scăzând de la 26% la 17%, în timp ce serviciile „ocupă” un spațiu din ce în ce mai mare în PIB, de la 53% la 66%.
Impresionante din această perspectivă sunt datele despre Franța, un exemplu senzațional de declin al industriei, care și-a pierdut 30% din locurile de muncă în ultimii 41 de ani, prăbușindu-se de la 5,5 milioane de muncitori în 75 la 3,2 în 2010. Dar, într-un fel, este o cale inexorabilă: acest colaps transalpin, potrivit lui Berger, este cauzată în proporție de 25% de externalizarea serviciilor (logistica în primul rând), în proporție de 30% de o creștere a productivității (garantată, pe parcursul celor treizeci de ani, de progresele în tehnologie, automatizare, în management) și 45% din concurența internațională (ceea ce a dus la relocare și reducerea investițiilor).
Nici măcar cifra europeană nu este de glumă: între 2000 și 2012 ne-am redus ponderea în producția mondială cu o medie de 1,6%. Dar excepția este Germania, care a făcut-o să „crească” cu aceeași sumă.
Dacă pe de o parte dezindustrializarea este consecința unor tendințe istorice greu de contracarat, pe termen lung riscă să declanșeze un cerc vicios care trebuie abordat la nivel european: potrivit lui Berger, Uniunea trebuie să „vâslească împotriva curentului” , urmăresc creșterea tocmai într-un sector pe care îl contractează.
Vârtejul dezindustrializării a declanșat o pierdere a rentabilității investițiilor, care a descurajat, la rândul său, actualizarea activelor industriale – devenite învechite – reducând competitivitatea din punct de vedere al prețului și calității. Europa se află într-o „cală de mijloc” în care specializarea productivă și integrarea între lanțurile valorice internaționale sunt încă un proces neterminat.
Cum să ieși din mlaștină? Inovează politica industrială, promovează startup-urile și capitalul de risc, armonizează legislația fiscală prin crearea unui context în care „regulile jocului” să fie similare pentru toți jucătorii. Concentrați-vă pe raioanele care există deja, integrându-le și consolidându-le astfel încât să se încadreze mai bine în lanțul internațional de producție a valorii. Dar, de asemenea, să creeze un teren fertil pentru start-up-uri și să stimuleze uniform cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare.
Există și piața care trebuie revoluționată energie: gândiți-vă doar că costul pentru companiile din Europa este de aproximativ trei ori mai mare decât cel american. Nu mai pot aștepta gazele de șist, nisipurile bituminoase și sistemele de captare și stocare a carbonului. Și un proiect continental major pentru implementarea „rețelelor inteligente”.
Într-adevăr în TIC Europa a pierdut acțiuni care sunt redirecționate în altă parte. Simptomul este că în prezent nu există un adevărat campion european al economiei digitale. Acest lucru, poate, explică parțial amărăciunea față de Google (ar putea fi o consecință recenta hotărâre a Curții privind „dreptul de a fi uitat”?).
Berger consideră că servesc cel puțin Investiții în infrastructură de 1000 de miliarde de euro pentru revitalizarea Europei și propulsarea unei piețe cu adevărat competitive. Ar trebui să fie împărțiți așa: 270 în telecomunicații, 220 în energie, 200 în sectorul apei și 180 în autostrăzi).
Unde să desenezi pentru a le finanța? Nu de la bugetele publice, desigur, în plină redresare, dar Berger estimează că față de un trilion necesar există aproximativ 170 disponibile în întreaga lume. Este chiar aici – în calitatea de a atrage investiţii şi de capital de risc – că este în joc viitorul Uniunii.
Berger cu siguranță nu cruță sindicatele: trebuie să"flexibilizarea pieței muncii cu părți responsabile de negociere și angajate să urmărească bunăstarea colectivă; sindicatele și angajatorii nu trebuie să fie motivați ideologic".
Factorii sunt de asemenea importanți cultural: promovarea unei culturi mai mari a riscului și a schimbării este esențială pentru a pune din nou în mișcare convoiul: în Italia 60% dintre oameni cred că știința face ca obiceiurile de viață să se schimbe prea repede, în Grecia procentul chiar crește la 92%, în timp ce în Germania și Anglo. -Țările saxone scade la 45-50%. Potențialii antreprenori din Europa sunt, de asemenea, mult mai speriați de faliment decât verii lor de peste mări: grecii și italienii stau la 59 și, respectiv, 49%, în timp ce americanii sunt la 31%. Acest lucru explică și disponibilitatea mai mare a capitalului de risc în Statele Unite, care cântărește bine în raport cu PIB-ul de 170 de ori mai mult.
Raportul indică o direcție, un curent de neoprit: cea a celei de-a patra revoluții industriale, a rețelelor, a interconectarii, a big data. O nouă dimensiune a capitalismului global care oferă posibilități enorme, dar și supune jucătorii unor riscuri enorme dacă refuză să inoveze. O nouă dimensiune în care cei care se adaptează și pariază pe viitor câștigă considerând flexibilitatea și incertitudinea drept atuuri, nu obstacole. Pe acest drum inexorabil, Berger ilustrează o hartă care plasează Italia în grupul "ezitant„. Germania și Suedia, de exemplu, sunt „pionierii”.
