Când ne-am întâlnit, nu am acordat prea multă atenție.
O actriță de teatru. Ce fascinant!
Adevărat, dar nimic mai mult. Poate că m-a făcut mândru când le-am spus prietenilor mei. Sunt cu o actriță de scenă. Cool, nu?
Dar apoi am ieșit acolo, am stat acolo și, pe scurt, mi-a plăcut. Petreceam timp cu femeia, nu cu actrița. De cele mai multe ori actrița nu este văzută, decât atunci când lucrează.
Am curtat-o și a devenit tovarășul meu constant.
Cu toate acestea, din mai multe motive, nu o văzusem încă acționând. Era mereu în afară, în țări îndepărtate, sau dacă se întâmpla să fie mai mult sau mai puțin în zonă, era în seri incomode pentru mine. Timp de câteva luni, nu am reușit să dau direct de actriță. Uneori am văzut umbra lui, urmele lăsate în jur: scenariile, costumele de scenă, piese de idei de scenografie și texte. Nimic mai mult. Mi-a plăcut femeia, una peste alta. În plus, nici ea nu m-a văzut lucrând. Și din fericire.
Apoi, dintr-o dată au loc niște întâlniri apropiate. Câteva spectacole diferite. Un monolog angajat despre homosexualitatea feminină, o reinterpretare ușor slabă a unui mare clasic și un spectacol de teatru dans. Subiecte și tipuri foarte diferite.
Nu stiu la ce sa ma astept. Sunt puțin nervos când o văd acționând. Sunt o persoană foarte emoțională, mă pot simți agitată chiar și pentru lucruri pe care alții trebuie să le facă, dacă legătura este puternică.
Dacă nu-mi place cum se joacă? Dacă e o capră? Ce s-ar întâmpla cu relația noastră? Aș fi dezamăgit, ca Dorian Gray, sau aș putea să închid ochii? Practic ce se schimbă pentru mine, sunt cu femeia, nu cu actrița și nici măcar cu personajele ei – mă repet ca să mă liniștesc. Dar aș putea cu adevărat să trec peste asta?
Acest lucru îmi crește agitația. Cu o seară înaintea spectacolului, cea a teatrului de dans, nu pot să dorm. Și evenimentul este programat pentru seară. Petrec o zi lentă și distrasă. Sunt neliniștită și nimic nu reușește să-mi rețină atenția mai mult de câteva minute, apoi, cu o bufnitură, trebuie să găsesc altceva căruia să mă dedic.
În sfârșit, vine timpul să ne pregătim și să plecăm. Cu un avans pe care cred că doar oamenii în vârstă își permit de obicei. Ajung că teatrul este încă închis. În ciuda înțelegerilor, nu o sun să-i spun că am ajuns. Caut un bar unde sa ma mai plictisesc putin. A fi plictisit în diferite locuri este puțin mai puțin plictisitor.
La întoarcere sunt deja prea mulți oameni pentru gustul meu. Ah, evident că sunt singur, darămite dacă m-aș fi simțit în stare să am niște martori pentru un eveniment atât de decisiv din viața mea. Atunci, dacă era o capră și m-am hotărât să trec peste ea, cum o fac când judecata altcuiva cântărește și pe mine? Cum să tolerați să știți că altcineva este la curent? Pentru numele lui Dumnezeu!
Stau la coadă, iau biletul și mă așez pe locul care mi-a fost atribuit prea departe.
Poate nu voi putea veni, i-am spus, ca să nu mă angajez și să o împiedic să-mi păstreze un loc confortabil și chiar liber. Preferasem să las totul în incertitudine. Dacă o găsesc incapabilă, aș putea spune mereu că nu am reușit să vin și atunci aș evita să merg și pe viitor acolo, punând scuze. Atât de multe cupluri stau cu scuze.
Între timp luminile se sting, începe o muzică distractivă și o mică lumină se mișcă în spatele unei cearșafuri albe. Știu că e singură pe scenă, așa că trebuie să fie neapărat în spatele acelei lumini.
Încep să mă simt mândru. Femeia mea este cea care face asta. Vă uitați cu toții la femeia mea.
Apoi iese, într-o rochie neagră care îi ajunge chiar sub genunchi, cu două bretele subțiri. Și dansează, și zâmbește, și face cu ochiul și face expresii încărcate. Recita, pe scurt. Acţionează şi dansează. Si o privesc in extaz, o gasesc frumoasa, foarte buna, usoara, eterica dar in acelasi timp senzuala.
Ea este femeia mea, îmi spun. Îmi vine să-mi înghit vecinii să-mi anunțe.
Și cred că nu am văzut-o niciodată dansând așa. Că niște expresii faciale pe care nu le-am mai văzut până acum. Că vocile pe care a trebuit să le interpreteze îmi sunt parțial necunoscute.
O cunosc puțin mai bine după acest spectacol.
Încă o felie. Lucruri pe care sute și poate mii de oameni le-au văzut deja. Cine știe câți în alte părți ale Italiei și poate din lume l-au văzut făcând asta. Și eu, care credeam că o cunosc, ajung acolo abia acum.
Un indiciu de gelozie iese la iveală după mândrie.
Corpul acela expus pe scenă, cu toți acei ochi ațintiți. Acea zvârcolire uneori atât de senzuală care tulbură cine știe câți bărbați. Zâmbete profesionale dăruite cu atâta generozitate.
Ce văd de obicei? Unde sunt toate astea, când suntem doar eu și tu? Ce am eu pe care să nu aibă toți?
A început cu o experiență pozitivă și uite în ce se transformă. Și toate având în vedere că este foarte bună. Altfel poate ar fi mai ușor, ar fi suficient să accepti să fii cu o actriță mediocră și totul s-ar termina acolo. Problema este invers. Este vraja căreia tot publicul său este victima. Toate cumva pentru a lua o bucată din ea. Aș vrea să stau la ieșire și să mi se dea totul înapoi, în timp ce ei își iau hainele înapoi. Un incinerator mare în care totul poate fi aruncat: dorință, emoție, bucurie, veselie, vise.
Îți trimit un mesaj cu respect: am fost acolo, ai fost magnific.
Chiar și pentru prea mulți alți oameni, cred.
Aud comentariile entuziaste. Ce bun, un înger, ce minunat. A le spune cu voce tare este poate o modalitate de a le lăsa acolo, impresiile, și de a lua acasă puțin mai puțin.
Săptămâna următoare este monologul.
Un pumn în stomac.
Plâng de cele mai multe ori. Ea suferă prea mult. Personajul, desigur. Dar cum să distingem actorul de personaj când este pe scenă? Cum pot cei care o iubesc pe actriță să-i ignore suferința? Actorul se împrumută în întregime personajului, inclusiv trupul și chipul. Să o văd atât de distrusă încât în ficțiune a trecut prin ani de respingere și neînțelegere, să văd că trebuie să retrăiască fazele cruciale ale durerii ei în mai puțin de o oră, este prea mult pentru mine. Dar chiar și aici găsesc niște vești interesante. Există câteva scene tragice de plâns, furie și frustrare. Nu cred că am văzut-o vreodată țipând așa. Niciodată nu văzusem atâta furie în ochii lui, în scrâșnirea dinților din gură.
Și cred că teatrul îmi oferă un cadou grozav. Îmi permite să văd toate posibilitățile de comportament în care m-aș fi putut împiedica. Poate nu se va întâmpla niciodată, dar în orice caz l-aș fi văzut deja, aș ști ce este. Le-aș cunoaște reacțiile, sau cel puțin fețele lor.
Apoi al treilea spectacol, clasicul în cheie modernă. Puțini actori joacă atâtea roluri.
Ea este singura femeie de pe scenă și face toate sau majoritatea părților feminine.
Și parcă aș vedea toți oamenii infiniti care ar fi putut fi dacă ar fi primit poate o altă educație, dacă s-ar fi născut în alt loc, în altă familie, dacă ar fi avut alte idealuri, alte experiențe. unu uși glisante Trăi.
O astept afara, o sarut, ii dau flori si ii fac multe complimente. Pe scurt, o iubesc. Apoi, la cină, mă uit la ea.
La ce te gandesti?
Da, la ce mă gândesc?
Mă gândesc la toată suferința pe care o ai de jucat. Ma intreb daca toate aceste emotii negative au lasat sau vor lasa o urma reala pe fata ta, chiar daca au fost falsificate. Dacă este adevărat că ne purtăm grijile și grijile pe față, ați interpretat de sute de ori pasiunea și chinul cu acest chip al vostru. De unde știi că totul a fost fals?
Ca să nu mai vorbim de restul. De câte ori, în vremuri grele, mi-a fost suficient să-mi schimb atitudinea, să ignor angoasa pentru a realiza că viața de la sine mă împinge spre speranță. Suprafața contează mai mult decât ne-am dori. Și trăind pentru o falsă disperare, nu te trage în ea un pic mai mult de fiecare dată?
Dar nu-i spun nimic din toate astea. De asemenea, decid să rămân la suprafață.
Mă gândeam la machiajul pe care l-ai purtat pe scenă, nu l-am văzut niciodată atât de greu.
Ea îmi zâmbește și, ca de obicei, mă ia prin surprindere.
Sunt ca un clovn. Tot acel machiaj este să păstreze fața.
Danilo Angioletti s-a născut în Varese și este de profesie inginer. Pe lângă povești, scrie și muzică și cântă la chitară de la vârsta de cincisprezece ani. El adună rădăcini în pădure și are grijă de ele până devin sculpturi. Este autorul mai multor romane (Lacul Balanță, în 2009, și Curvănul, în 2011). Pentru goWare a scris Vitamore Vitamorte (2014). Povestea, în publicarea sa în revista online Starea de spirit04, a fost însoțit de clipuri muzicale și de o colecție de fotografii la rădăcină.
