În ultimele luni, scenariul energetic s-a schimbat foarte mult. Lumea părea să se îndrepte spre o revigorare decisivă a energiei nucleare, atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât și pentru a avea o sursă de energie lipsită de emisii de CO2. S-a dezbătut problema costului: energia produsă de centralele nucleare aflate acum în funcțiune este cu siguranță foarte competitivă, dar cea a centralelor noi, mult mai scumpe, este încă un factor necunoscut. Cu toate acestea, energia nucleară este o sursă de energie cu un cost practic fix pe toată durata de viață a centralei (având în vedere ponderea aproape irelevantă a combustibilului asupra costului energiei) și acest lucru ar fi făcut ca conturile să se răsplătească pe termen lung.
Accidentul de la Fukushima a schimbat profund această perspectivă în multe țări: odată cu referendumul Italia a anulat posibilitatea de a avea 25% din producția de electricitate nucleară, iar Germania, care deja astăzi produce 25% din electricitate cu energie nucleară, a închis imediat unele centrale și a programat faza. din rest până în 2020. Alte țări au luat decizii mai puțin drastice, dar prin introducerea unui moratoriu au înlăturat de fapt perspectiva unei „renașteri nucleare”, așa cum abia acum un an. Ce sursă de energie va ocupa locul în creștere care ar fi trebuit să fie nuclear în mixul energetic mondial?
Mulți prevăd o „epocă de aur” a gazului. Într-adevăr, gazul are multe săgeți la arc. Este o sursă relativ abundentă, cu rezerve care depășesc o sută de ani de consum. Are o distribuție geografică diversificată și mai bine distribuită, din punct de vedere politic, decât petrolul. Odată cu exploatarea gazului obținut din șisturi (shale gaz) vor deveni disponibile noi rezerve imense, în SUA și poate în Europa. În plus, gazul are emisii limitate de CO2, jumătate din cele ale cărbunelui. Pe scurt, gazul pare a fi elementul esențial al rețetei energetice pentru următorii 10 sau 20 de ani.
Planul energetic italian ar trebui prezentat până la sfârșitul anului, acesta va trebui să conțină răspunsul privind mixul energetic după încheierea perspectivei nucleare. Dar nu numai abandonarea energiei nucleare este noua de care va trebui să luăm în considerare. De altfel, criza economică generală a redus foarte mult perspectivele de creștere a cererii: la ritmul așteptat de evoluție a PIB, cererea de energie electrică ar putea reveni la nivelul de dinainte de criză abia la sfârșitul acestui deceniu dacă obiectivele de economisire a energiei ( -20% până în 2020) vor fi atinse.
Trebuie amintit că obiectivele UE de reducere a emisiilor de CO2 cu 20% până în 2020 presupun pentru Italia, pe lângă economiile de energie de 20%, realizarea unei ponderi a surselor regenerabile în consumul de energie primară de 17% (față de 8% în prezent) ceea ce corespunde unui obiectiv de 26% din surse regenerabile în generarea de energie electrică, (față de aproximativ 20% în prezent). Că 26% din sursele regenerabile ar fi trebuit să se alăture, pe termen mediu, celor 25% menționate mai sus din energia nucleară, creând astfel 50% din generarea de energie electrică fără emisii de CO2. Restul ar fi fost produs din surse fosile: cărbune și gaz, gazul fiind limitat la tehnologia marginală, deoarece este învins în ordinea meritului de surse regenerabile (care au priorități de dispecerizare) și atât de nuclear, cât și de cărbune, deoarece ambele au costuri variabile mai mici decât gaz.
S-a crezut însă că o creștere a cererii de energie electrică cu 1,2-1,5% pe an ar lăsa loc suficient, pe termen mediu, și pentru centralele pe gaz. Ce să facem acum, fără energie nucleară și cu o prognoză de creștere zero a cererii termoelectrice? Germania pare să parieze totul pe surse regenerabile. În planul energetic german, prezentat înainte de Fukushima, eliminarea treptată a energiei nucleare, deja preconizată la acea vreme, a fost compensată cu o utilizare masivă a surselor regenerabile cu scopul de a acoperi peste 50% din producția germană de energie electrică din această sursă. Acum Germania va merge pe acest drum în termeni și mai peremptori. Pentru Italia, candidatul natural la înlocuirea energiei nucleare pare să fie gazul.
Până la urmă, astăzi gazul acoperă deja 50% din necesarul național de energie electrică. Prin urmare, ar fi suficient să nu se prevadă o reducere a rolului său. Nici măcar nu este necesară creșterea capacității de producție: de fapt avem o flotă de centrale moderne și eficiente pe gaz, care sunt în mare parte subutilizate. De fapt, se estimează că supracapacitatea de producție, dat fiind volumul redus al cererii, este egală cu aproximativ 5000 MW. Mai mult, Italia este de ceva vreme candidată pentru a deveni „Hub” de gaze: având în vedere poziția sa geografică, planifică infrastructuri pentru importul de gaze peste nevoile sale (Itgi, Galsi, terminalul Porto Empedocle, doar pentru a numi principalele proiecte). ) cu perspectiva exportului de gaze peste cererea națională în nordul Europei, unde zăcămintele din Marea Nordului se epuizează rapid.
Cu siguranță gazul pentru Italia pare a fi o alegere obligatorie. Odată cu perspectiva scăderii energiei nucleare, o investiție puternică în centralele pe cărbune nu pare de dorit, în total contrast cu obiectivele de reducere a CO2. Și, alături de gaz, sursele regenerabile, care ar putea chiar depăși ținta de 26% din generarea de energie electrică. De altfel, la sfârșitul anului 2010 ne-am dat seama, nu fără surprindere, că am construit 8000 MW de centrale fotovoltaice, cifră care corespunde obiectivului pe care și-l propusese Italia pentru 2020! Deci, obiectivele generale ar putea fi revizuite în sus. Prin urmare, un mix energetic dominat de gaze și surse regenerabile pare să fie viitorul nostru.Este acesta un viitor dezirabil? Cred că ar trebui făcută o reflecție atentă.
Într-adevăr, riscul este ca Italia să aleagă din nou cel mai scump mix energetic din Europa. Să luăm surse regenerabile. Se știe că kilowați-oră produs din surse regenerabile este mai scump decât cel produs cu generarea termică și că diferența de cost este subvenționată în toată lumea. Dacă toate țările ar fi echipate cu un procent identic de surse regenerabile, nu ar exista un dezavantaj competitiv. Dar este de netăgăduit că în Italia stimulentele pentru surse regenerabile sunt mai mari decât în altă parte, iar acest lucru nu poate dura.
Este imperativ să se proiecteze o cale care să aducă rapid stimulentele la nivelurile altor țări și să le anuleze treptat, stimulând industria producătoare de panouri solare și turbine eoliene la reduceri continue de costuri, așa cum sa întâmplat deja în trecutul recent. Eliminarea stimulentelor pe fotovoltaice este acum prevăzută în Italia pentru anul 2017, dar odată cu nivelul actual de stimulente, volumul investițiilor riscă să fie prea mare, ceea ce face ca taxele nesustenabile să fie încărcate pe facturi pentru următorii câțiva ani. Nu lipsesc problemele în ceea ce privește gazul.
Criza din ultimii ani ne-a învățat că pentru Italia hub-ul de gaze funcționează invers: în loc să exportăm excesul de gaz cauzat de scăderea cererii în nordul Alpilor, importăm gaze din nodurile nord-europene, agravând angajamentele noastre de tip take or pay, datorită simplul fapt că costul gazelor pe piețele spot este mai mic decât cel al contractelor noastre pe termen lung, legat de prețul petrolului. Odată cu exploatarea masivă a gazelor de șist, SUA au devenit autosuficiente în consumul lor și au eliminat importurile de gaze lichefiate.
Acest gaz s-a revărsat în nodurile din nordul Europei, provocând prăbușirea prețului spot. O parte din acel gaz a fost importat și în Italia, ceea ce a agravat situația de tip take-or-pay și a făcut ca contractele de preț petrol, aflate în prezent în dificilă renegociere, să fie total neeconomice. În acest context, programul italian de achiziție a infrastructurilor de transport peste nevoile naționale, cu contracte pe termen lung legate de prețul petrolului, în vederea exportării excesului de gaz în Europa, pare cel puțin nerealist.
Din acest punct de vedere, dependența tot mai mare a Italiei de gaze și surse regenerabile nu poate să nu ridice întrebări. Sigur benzină, dar la ce preț? La prețul foarte competitiv american de astăzi, datorită gazului de șist, atât de mult încât depășește toate celelalte surse de producere a energiei electrice, inclusiv nucleare? Sau prețul hub-urilor nord-europene, mai mare decât cel american dar încă foarte competitiv? Sau la cea a actualelor contracte pe termen lung care sunt acum ieșite de pe piață? Și regenerabile, desigur, dar cu ce stimulente și tarife pentru facturile viitoare? Niciodată până acum nu a fost nevoie de un plan energetic național, care lipsește în Italia de peste 30 de ani.
Planul va trebui să răspundă la multe întrebări. Care va fi intervalul posibil al cererii de energie în 2020%? Câtă eficiență energetică planificăm și ce instrumente ne dotăm pentru a o atinge? Ce mix energetic planificăm? Câte angajamente take-or-pay pe contracte de gaze pe termen lung poate face țara noastră în mod rezonabil? De câte infrastructuri noi de import de gaze are nevoie țara noastră? Ce investiții în rețea pentru a elimina congestionarea actuală și ce trebuie făcut pentru a evita crearea altora noi?
Desigur, planul energetic nu este un oracol și nici nu poate constitui o cămașă de forță pentru companii. Dar „mâna invizibilă a pieței” este departe de a oferi răspunsuri adecvate problemelor de astăzi. În vremuri de mari schimbări, un ghid energetic pentru țară este mai necesar ca niciodată.
