Ceea ce face ca piața muncii din Italia să fie atât de ineficientă și inechitabilă, pe lângă decalajul persistent între garantat și negarantat, este și deconectarea dintre sistemul de plase de protecție socială, politicile de reangajare și recuperarea/reutilizarea în scopuri de angajare și dezvoltare a fabricilor și a zonelor industriale abandonate.
O politică proactivă de ocupare a forței de muncă ar trebui să vizeze realinirea acestor trei momente și să le readucă la o sinteză.
- Pe ei amortizoare sociale reforma Fornero a intervenit deja efectiv, făcând o primă distincție clară între cele care sunt esențiale pentru buna funcționare a întreprinderilor și salvgardarea ocupării forței de muncă în momente de criză temporară (fondul de concediere obișnuită) sau în fazele de restructurare (CI pentru restructurare) și cele care, în schimb, vizează protejarea veniturilor lucrătorului în perioada de șomaj și, prin urmare, au caracter temporar de bunăstare. Acestea din urmă (CI pentru criză, încetarea activității, în derogare sau mobilitate) ar trebui înlocuite treptat cu un singur tip de ajutor de șomaj valabil pentru toți lucrătorii care se află în aceeași stare. Când este pe deplin operațională, indemnizația ar trebui să aibă o durată limitată în timp și să fie legată de căutarea activă de către lucrătorul care beneficiază de ea pentru un nou loc de muncă și de obligația de a accepta orice oferte de muncă care i se pot face, sub sancțiunea pierderii subvenției (așa cum a propus Partidul Laburist Britanic). Pentru a putea munci și, mai ales, a fi sustenabilă din punct de vedere social, această reformă ar trebui totuși însoțită de o consolidare extraordinară a politicilor active de ocupare a forței de muncă. Cu alte cuvinte, statul și AP ar trebui să implementeze Instrumente, stimulente și structuri astfel încât să-i ajute cu adevărat pe cei care caută un loc de muncă să găsească unul. Ceea ce astăzi, din păcate, nu este. Am acumulat o întârziere în acest domeniu, care va dura ani pentru a depăși.
– La originea acestei întârzieri se află apărarea până la capăt de către organizațiile sindicale și principalele forțe politice ale Monopolului Public al Ocupării Forței de Muncă. Până în 97, anul în care UE ne-a obligat să-l depășim, intermedierea forței de muncă de către structuri private era considerată o infracțiune sau, în cel mai bun caz, o formă deghizată de angajare ilegală. The Agentii de angajare, atât publice (cum ar fi Italia Lavoro) cât și private, au devenit operaționale abia recent. „Centre de angajare”, pe modelul Centrelor de locuri de muncă engleze sau germane, care sunt răspândite pe întreg teritoriul național și capabile să corespundă cererii și ofertei de muncă la nivel național și, în curând, și european, practic nu există. Avem, în schimb, birouri provinciale de angajare, care sunt, însă, locuri de nespus de eficacitate și care ar trebui înlocuite cu o rețea de centre de ocupare cu adevărat profesionale, capabile să gestioneze nu doar reglementări, ci proiecte și probleme sociale.
Ucenicie și Formare și Contracte de Muncă sunt încă privite cu neîncredere la fel ca ideea (care este în schimb piatra de temelie a sistemului german) a Formare orientată spre angajare deoarece presupune o relație sinergică între școală și sistemul de afaceri care pentru mulți, sindicate și partide politice, reprezintă încă un tabu. Pe scurt, există un mare gol de umplut și pentru a face acest lucru va fi nevoie de timp, o voință politică puternică și o bună doză de realism. În termen imediat, instrumentul care ar putea da cele mai mari rezultate pare a fi acela de a oferi stimulente pentru angajarea tinerilor și femeilor. O reducere semnificativă a costurilor cu forța de muncă și o prelungire cu cel puțin trei ani a protecțiilor prevăzute de actualul art. 18 în schimbul unui loc de muncă permanent s-ar putea dovedi a fi cea mai bună armă pentru a spori ocuparea tinerilor și a femeilor și, de asemenea, pentru a contracara abuzul de muncă pe durată determinată și nedeclarată. Chiar și stimulentul pentru companii (în practică 50% din cost) de a recurge la outplacement pentru a reloca lucrătorii disponibilizați s-ar putea dovedi util nu numai pentru lucrători, ci și pentru stat, care ar economisi din costul plaselor de protecție socială.
– Dar cel mai dificil decalaj de completat este cel legat de recuperarea zonelor industriale abandonate în scopuri de ocupare a forței de muncă și producție. În a doua jumătate a anilor 90, problema restructurării industriei de bază a apărut în toată Europa: chimie, siderurgie, metalurgie etc. Problemele rezultate – închiderea marilor fabrici, raționalizarea ciclului de producție, privatizări, concedieri de relocat – au fost gestionate de state în acord cu antreprenori privați și cu ajutorul UE. Recuperarea a fost însoțită de o îmbunătățire a suprafețelor și reutilizarea lor totală sau parțială pentru noi unități de producție care, în multe cazuri, au creat mai multe locuri de muncă decât a existat anterior. Acesta a fost cazul în Regatul Unit (în special în Țara Galilor), în Germania, în Franța și, deși parțial, și în Italia. Cu toate acestea, spre deosebire de alte țări, în Italia, cu rare excepții, recuperarea, mai degrabă decât să fie pregătitoare pentru reutilizarea zonelor în scopuri de angajare, s-a limitat la asigurarea lor în siguranță. Cu alte cuvinte, subiectul responsabil de reabilitare nu era același care ar fi trebuit să promoveze zonele. Cu excepția cazului Campi (Genova) și Bicocca (Milano), în toate celelalte cazuri nu a existat o singură persoană responsabilă pentru proiectul în ansamblu. Aceasta explică reamenajarea eșuată a Bagnoli și incapacitatea substanțială de a gestiona recuperarea și reconversia unor zone mari precum Porto Torres sau Sulcis. Și astăzi lipsește o direcție politică cu autoritate și o entitate publică cu adevărat capabilă să mobilizeze investitorii privați, să folosească fonduri europene și să coordoneze inițiative cu autoritățile locale.
Cu toate acestea, există structuri precum Invitalia sau Fintecna care, direcționate și coordonate corespunzător, s-ar putea confrunta foarte bine cu aceste probleme. Pe acest teren însă, cel puțin până acum, ne-am deplasat cu mare dificultate. Decretul Legislativ 152 din 2006 care a alocat 3 miliarde de euro pentru aceste politici nu a devenit niciodată operațional, deoarece Ministerul Dezvoltării și Mediului nu a ajuns la acordurile necesare. Între timp, cei 3 miliarde au ajuns în groapa fără fund a cuferelor neîntemeiate. Refacerea lui astăzi nu pare posibilă, în timp ce pare mai realist să demarăm, de comun acord cu autoritățile locale, proiecte de refacere a zonelor industriale mai mici abandonate. În ultimele zile, Ministerul Infrastructurii a cofinanțat 28 de proiecte de recuperare a zonelor urbane degradate (dintre care multe sunt zone industriale abandonate) care au în vedere reabilitarea, infrastructura și înființarea de noi afaceri atât în sectorul de servicii, cât și în cel de producție. Criteriile alese de Minister pentru a contribui la realizarea lor au fost foarte simple:
a) proiectul trebuia să fie gata de construcție imediat;
b) investițiile private trebuiau să fie deja disponibile;
c) contribuția statului urma să fie utilizată pentru acoperirea „ultimului mile”, adică pentru a permite parcurgerea acestuia.
O inițiativă similară, dedicată zonelor industriale abandonate împrăștiate în toată țara, care implică autoritățile locale, marile agenții naționale (Invitalia, Finteca și altele) și guvernul central ar putea contribui la transformarea celor care sunt acum probleme critice într-o pârghie pentru crearea de noi locuri de muncă și promovarea dezvoltării.
