Triangularea dintre guvern, sindicate și parteneri sociali pe masa productivității nu a avut - deocamdată - un succes.
Mario Monti a sperat la un acord de ultimă oră, care să fie prezentat la Bruxelles odată cu aprobarea proiectului de lege anticorupție în Senat.
După lungi și încântate negocieri, goana finală nu a dat rezultate, dar polemica a dat: Susanna Camusso a acuzat Guvernul că împiedică procesul de concertare dintre sindicate și lumea afacerilor, în urma unei întâlniri separate la Ministerul Dezvoltării între cei doi. Passera-Fornero și asociațiile patronale. Critica dură a Camusso nu a trecut neobservat, atât de mult încât superministrul de la Via Veneto a calificat cu promptitudine comentariile secretarului CGIL, care a criticat neinvitarea reprezentanților sindicali, drept „fără sens”.
În această dimineață, însă, președintele Abi Giuseppe Mussari s-a declarat „optimist cu privire la posibilitatea de a ajunge la un acord pentru productivitate”. Un optimism împărtășit și de Giorgio Squinzi, în ciuda faptului că eșecul de a ajunge la un acord în timp util se datorează tocmai rupturii care a apărut între axa consolidată Confindustria-Cgil, pe de o parte, și lumea afacerilor mici și a finanțelor, pe de altă parte.
doarAbi (Asociația Bancară Italiană) șiAnia, care reprezintă companiile de asigurări la nivel național, s-a opus unui acord pe care – conform unor zvonuri – CGIL și Confindustria l-ar fi ajuns și l-ar fi prezentat executivului, acord considerat însă insuficient și de Corrado Passera și Elsa Fornero. Ministrul Muncii, în special, a reamintit în repetate rânduri că o condiție necesară pentru acordarea finanțării (echivalente cu 1,6 miliarde între 2013 și 2014) pentru salariile de productivitate este realizarea unui acord serios și cuantificabil cu certitudine.
Însă acordul la care sa ajuns între Giorgio Squinzi și Susanna Camusso nu îndeplinește aceste cerințe, deoarece se limitează la implementarea acordului din 28 iunie 2011 (referitor la reprezentare), acord pe care Passera îl consideră insuficient pentru că „vorbește de instrumente disponibile și nu de angajamente măsurabile concret în favoarea productivității”.
Guvernul cere ca fondurile să fie cheltuite cât mai eficient posibil și este gata să o facă deturnează-le spre consolidarea finanțelor publice dacă partenerii sociali nu sunt în măsură să desfășoare, în mod responsabil, o negociere de anvergură sistemică în interesul țării. Avizul pe care Abi și Ania l-au garantat executivului nu este întâmplător: atât băncile, cât și companiile de asigurări se confruntă – din diverse motive – cu probleme de costuri cu forța de muncă.
Instituțiile de credit trebuie reduce drastic personalul și închide 3000 de filiale, facand conturi la sindicatele din categoria. Companiile de asigurări se confruntă cu eliminarea substanțială a agenti unici – incluse în Legea stabilității – dar se tem și de intrarea în vigoare a unui proiect de lege (în discuție în Cameră), care ar introduce obligația de a garanta prezența agențiilor pe întreg teritoriul național, cu consecințe imaginabile asupra costurilor forței de muncă.
Punctul central al poveștii este (pe lângă problema retrogradării și flexibilității orare) cât de mult crește salariul pentru a trece de la contractul de bază național la cel de companie, legându-l de obiectivele de productivitate.
În timp ce Confindustria și sindicatele ar dori să mențină intactă structura contractuală (bazată pe dubla componentă, cea fixă și cea legată de acorduri de companie), Guvernul și lumea afacerilor mici, cuplate într-un acord fără precedent cu băncile și companiile de asigurări, fac presiuni să împartă cât mai mult posibil reglementarea tratamentului economic din partea reglementară, lăsându-l pe acesta din urmă în prerogativa contractelor colective și mutând partea economică către negocieri descentralizate, pentru a reduce o marja de competitivitate de 20 de puncte care costă producția. sistem, conform lui Passera, nu mai puțin de 60 de miliarde pe an.
