În ciuda valurilor de entuziasm pentru această sau alta tehnologie nouă, productivitatea crește puțin în acest moment. Și fără creșterea productivității nu există o creștere durabilă a economiei și a ocupării forței de muncă. Trei grele dintre organizațiile internaționale s-au întâlnit/confruntat la Paris pe o problemă de o importanță fundamentală: la 10 ani de la marea criză financiară, veniturile, investițiile și ocuparea forței de muncă nu au revenit la tendința de dinainte de criză. Cum se face? Cu alte cuvinte, perspectivele de creștere pe termen mediu, în ciuda redresării ciclice actuale, sunt ascunse de lipsa redresării productivității, fără de care nu sunt posibile creșteri substanțiale ale salariilor.
Este întotdeauna vina crizei financiare sau politicile de contracarare a acesteia au devenit parte a problemei? În Europa, politicile fiscale adoptate, adică consolidarea fiscală timpurie sunt considerate a fi în principal responsabile pentru a doua criză europeană și pentru performanța mai slabă în comparație cu Statele Unite. De altfel, în SUA ne-am ocupat imediat de curățarea bilanțurilor băncilor și companiilor care deveniseră supraîndatorate și cheltuielile publice au fost folosite oriunde era necesar - de la producția de mașini la bănci - în timp ce în Europa ne-am concentrat prea devreme pe consolidarea fiscală. , neglijând curățarea bugetelor, sau cedând în fața ideologiei unor țări și ignorând istoria recentă (cazul Japoniei).
Conferința sa concentrat pe rolul factorilor financiari și al politicilor aferente în determinarea încetinirii productivității totale, ceea ce reflectă eficiența cu care sunt angajați factorii de producție. Deja în perioada pre-criză, creșterea productivității totale a scăzut la 1% pe an, dar după criză, fără a lua în considerare anii 2008-10, aceasta a scăzut cu 0,7 puncte procentuale, la 0,3% pe an.
Bruștea și amploarea acestei scăderi a productivității după criza financiară necesită o extindere a discuției limitate până acum la inovare și investiții în afaceri. Prin urmare, OCDE a analizat un alt mecanism care încetinește productivitatea: multiplicarea firmelor decăzute, zombi care absorb creditul și alți factori de producție, creând o congestie reală care împiedică transferul creditului către firmele cele mai productive. Există o corelație clară între creșterea numărului și a duratei afacerilor cu zombi și nivelul scăzut al ratei dobânzii. Cu rate ale dobânzii aproape de zero, băncile, pentru a îndeplini cerințele de capital, preferă să reporteze împrumuturile acordate întreprinderilor chiar dacă acestea nu reușesc să plătească dobânda la datoria lor.
Se știe că criza provoacă falimentul celor mai slabe companii (și bănci), dar care este mecanismul de creare a zombilor? Depinde de datoria excesivă acumulată înainte de criză? Cu siguranță, creșterea uriașă și alocarea greșită a investițiilor în sectoare precum construcțiile datează dinaintea crizei (vezi SUA și Spania) și nu din politica monetară post-criză. Creditarea excesivă către sectoare/companii cu mișcare lentă provoacă conducerea băncii în alocarea creditelor, mai degrabă decât rata dobânzii determinată de politica monetară. Neclarificarea faptului că datoria provoacă o productivitate scăzută dacă este orientată către firmele și sectoarele aflate în urmă facilitează concluzia eronată că politica monetară acomodativă provoacă alocarea greșită a resurselor, adică congestie zombie.
Banca Reglementărilor Internaționale (BRI), prin gura economistului său șef, a subliniat nu doar corelația dintre ratele scăzute ale dobânzilor și crearea de zombi, ci și creșterea datoriilor și riscul unei noi crize financiare.
Economistul-șef al FMI a reamintit în schimb recunoașterea mai lentă în Europa a creditelor neperformante și necesitatea creșterii capitalului băncilor față de Statele Unite. De aici și creșterea companiilor zombi și lipsa realocării capitalului către companii cu productivitate mai mare: pentru a corecta această alocare greșită a resurselor este necesară utilizarea unor instrumente specifice precum supravegherea bancară mai eficientă și reforma legilor insolvenței. OCDE calculează câștigul global de productivitate din rezolvarea zombilor și realocarea resurselor la 0,6%, sau cât de mult a pierdut TFP în fiecare an în perioada 2011-16.
Prin urmare, ar exista un câștig limitat dacă politica monetară ar fi folosită în acest scop, în timp ce costurile ar fi semnificative: pierderi de producție și de ocupare a forței de muncă, riscuri de deflație și pierderea credibilității Băncii Centrale. Economistul-șef al Băncii Angliei a estimat că dacă BoE ar fi menținut rata dobânzii la 4,25% în loc să o aducă la 0,25, productivitatea ar fi fost mai mare, dar șomerii ar fi crescut cu 1 milioane sau 5% din ocuparea forței de muncă în Regatul Unit. FMI a reamintit succesele politicii monetare după criza financiară în susținerea cererii consumatorilor și, în consecință, a investițiilor, deși reduse, care au făcut posibilă evitarea nu numai a consecințelor economice, ci și sociale și politice ale Marii Crize din '29 .
Conferința de la Paris a analizat dacă băncile mai slabe au ca clienți companii zombie, dar fără a ajunge la o concluzie pentru regulile de confidențialitate care împiedică împrumuturile unei bănci să fie legate de o anumită companie. Alte lucrări ilustrează modul în care productivitatea depinde de caracteristicile firmei, cum ar fi cercetarea și dezvoltarea și managementul. Alții arată efectul administrației publice asupra productivității prin intermediul legilor privind insolvența, dar și „distanța față de Washington/Frankfurt” sau efectele de lobby asupra autorităților de supraveghere bancară.
In concluzie, pentru cresterea productivitatii totale este necesar sa se actioneze asupra cauzelor specifice 1) la nivelul firmei: inovatie, management, investitii in noi tehnologii; meritocrație; 2) la nivelul puterii publice: reforma sistemului de insolvență, stimulente pentru afaceri, educație și, în SUA, o atenție sporită la concentrarea proprietății și concurență; 3) la nivelul sistemului financiar: băncile trebuie să-și pună în ordine bilanţurile, iar supravegherea trebuie să acționeze asupra reglementării micro și macroprudențiale.
Pe scurt, este timpul să ne înțărcăm de politica monetară care de prea multă vreme a fost – mai ales în Europa – singurul joc din oraș. Are deja destule de făcut pentru a-și îndeplini ținta de inflație și pentru a susține creșterea economică și locurile de muncă.
