Publicarea recentă a Edmondo Bruti Liberati, Justiție și societate în Italia republicană (Laterza), mă pune pe gânduri.
Citirea este lină, nu este deloc plictisitoare așa cum ar fi putut fi pentru subiect. Ea scoate la iveală mulțumirea față de activism progresivă în remedierea plângerilor conservator a magistraţilor, într-o atmosferă de optimism pe care o găsesc complet nejustificată. Împărtășesc valorile autorului, dar le văd trădate în corupție încă endemică: daca nu am observat, ni-l raportează clasamentele internaționale.
Pe de altă parte, în profesia mea de avocat și academic, civil, comercial și fiscal, găsesc experiența procesului jurisdicțional departe de ideea cum ar trebui să fie; despre modul în care o pretindem pe bună dreptate. Mă regăsesc în negura proceselor interminabile, unde stăpânirea cărților face ca realitatea să se piardă a evenimentelor, nu de puține ori deturnate și neînțelese de expediente procedurale (rapoarte de expertiză, prelungiri inutile, schimbarea celui chemat să judece). Dacă în calitate de universitar le propun studenților să caute cea mai validă lectură a legii în jurisprudența Casației, care să fie asumată înainte de a discuta explicațiile doctrinei, din păcate neîncrederea voastră se reia atunci când vă dați seama că sentința, de obicei bine argumentată, poartă o dată care față de prima instanță este la mai bine de un deceniu distanță.
Titlul cărții lui Bruți Liberați, care se referă la Justiția în general, nu trebuie să înșele. Este axat pe activismul jurisdicției penale; rapoarte privind evenimentele care au implicat Asociația Magistraților și Consiliul Superior al Magistraturii, concentrate în principal pe materie penală; nu se ocupă cu justiţia civilă şi administrativă.
În timp ce pivotul problemelor, al justiției ca serviciu, este proceduri civile pentru răspundere contractuală și delictuală. Nu numai că remediile civile sunt slab reglementate la nivelul dreptului material: reformele recente, după cum a menționat și Bruți Liberați, au slăbit și mai mult responsabilitățile administratorilor, auditorilor și intermediarilor; în sloganul dereglementării au creat obstacole în contestarea hotărârilor adunărilor, până în punctul de a le împiedica să-și afirme nulitatea în urma publicității efectuate. Dar tocmai pe plan procesual acțiunea judiciară se diluează până la a fi inutilă: procesul interminabil descurajează orice întreprindere care nu miroase a șantaj.
Pe cale de consecință, reglementările administrative explodează, măsuri asigurătorii care au mai mult savoarea actelor administrative decât a hotărârilor judecătorești: instrumente improprii. Apărarea legalității pieței, a pieței financiare, trebuie în primul rând încredințată părților vătămate înseși cu acțiuni civile: riscul de daune poate fi mai descurajator decât pedeapsa, care apoi se dispersează adesea. Desfăşurarea efectivă a apărării civile ajută la supravegherea administrativă; pregătește intervenția penală pentru cazul extrem, scăzând-o din casual. O văd cei care urmăresc evenimentele procedurale generate în alte țări de recenta criză financiară.
Vreau să spun două cazuri emblematice dintre multe. În Padova, împotriva vânzării unui imobil se instituie o rentă viageră pe care vânzătorul o contestă cu argumente respinse pentru că sunt greșite; dar imediat după aceea cauza este corect constituită, astfel încât acesta are dreptate de către Curte, confirmată în apel la Veneția cu o sentință casată pentru insuficientă motivare cu sesizare la Brescia, ceea ce confirmă amplu motivant; inapoi in Casatie merge la ss.uu. din motive rituale, în cele din urmă depășite. Dar au trecut mai bine de douăzeci de ani (din 1992 până în 2014) pentru o valoare de 135 milioane de lire (am vorbit despre asta în Rass. adv. Stat 2017).
Un alt caz: Tribunalul din Milano recunoaște răspunderea auditorilor statutari pentru că nu au împiedicat societatea să urmeze o ramură de asigurări pentru care nu era autorizată. Treaba este ușoară, sentința se confirmă în apel și apoi de către Casație, cu motive atât de sec încât să justifice impresia de a fi în fața unui litigiu imprudent: cuantumul prejudiciului nu a justificat recursurile; dar amânarea recunoașterii definitive a răspunderii o justifica: trecuseră zece ani în care contabilul nu a găsit nicio piedică în exercitarea profesiei sale.
Criza procesului civil este omniprezentă. Să vedem logica care ar trebui să susțină ideea. Procesul ar trebui, în esență, să fie definit în primă instanță; recursul ar trebui revizuit; casare rezervată cazurilor extreme: încălcarea legii, pentru a da unitate interpretării legii; vicii de procedură.
Disputa în primă instanţă trebuie concentrată după ritul inspiraţiei orale: numeroase cazuri nu relevă nicio dificultate în constatarea faptului. Potrivit codului deontologic, asistenta avocatului fata de parti include incercarea de solutionare a litigiului fara recurs judiciar. Ar fi oportun ca avocații, atunci când citează și se prezintă în răspuns, să dea seama de încercarea lor de soluționare a litigiului, indicând capitolele de fapt și de drept asupra cărora au ajuns la un acord și cele asupra cărora se impune o hotărâre judecătorească. Este clar că auzul poate consuma mai multe ore de studiu. Un avocat englez mi-a spus „trebuie să fiu pregătit, pentru că ceea ce nu spun în discuția orală nu contează chiar dacă apoi traduc răspunsurile în scris”. Este evident că în acest fel judecătorul are stimulul să intre în posesia cauzei, să verifice în dialog motivele fiecăruia. Sarcina judecătorului este întărită dacă este asistat de auxiliari, de către cei care se vor putea pregăti înainte de a-și prelua atribuțiile: judecătorul are probabil o sarcină la fel de complexă ca și chirurgul, care necesită o pregătire reală înainte de a avea responsabilitatea pentru aceasta. Concentrarea cauzei salvează multele ore pierdute în trimiteri și recapitulări; de asemenea, împiedică maturizarea cauzei în timpul amânărilor, determinând pierderea punctelor esențiale, astfel justiția cauzei.
E ceva obișnuit, avocații fac cazul. Contribuția lor este crucială în aranjarea problemelor pentru decizie. Advocacy este o misiune care presupune cultura sistemului și etica în realizarea lui, pe care doar o selecție atentă o poate asigura: avocatul este deja aproape judecător, îl precede judecătorului în soluționarea litigiului cu colegul său. Numărul excesiv de avocați nu este cel mai mic motiv al disfuncției. Numărul redus accentuează controlul etic. În urmă cu câțiva ani, nu am găsit un corespondent francez care să accepte misiunea în apel, deoarece problema era acum pierdută în prezența unei hotărâri de casare nefavorabile: în raion, important, erau 24 de avocați autorizați să facă recurs; tot in Italia Casatia se pronuntase deja de doua ori asupra aceleiasi chestiuni, in acelasi sens, dar recursurile au fost numeroase.
Este utopie? În 1954 Piero Calamandrei sublinia „Judecătorul de instrucție este foarte adesea redus la un mecanism de înregistrare a sesizărilor: se pare că nu-i place conversația directă cu avocații, care ar putea servi la simplificarea cauzei și la clarificarea punctelor esențiale; iar avocații, de asemenea, preferă să își scrie motivele pe hârtie ștampilată în stil curie, decât să le prezinte judecătorului într-un mod informal, persuasiv și umil”; „Oralitatea are nevoie de o pregătire imediată: scrisul îți permite să amâni studiul până la un moment mai bun; și acesta este un motiv bun pentru care judecătorii și avocații preferă scrisul” (în Proces și democrație).
CSM nu este suficient pentru a face justiția democratică, daca de fapt procesul nu raspunde functiei sale de a face efectiv Legea care, sper bine, nu se termina cu legea penala. Aș dori să găsesc un rezumat al istoriei problemelor discutate în forurile instituționale ale justiției civile (și și administrative) cărora democrația ar dori să fie abordată; pe care regula le cere sunt rezolvate a fi regula de lege.
