Ideea că Mezzogiorno nu crește din cauza „rapacității” Milanului, care ia totul fără să dea nimic înapoi, este evident o prostie. Că a fost ministrul pentru Sud Giuseppe Provenzano cel care a enunțat-o este rău, la fel și este o sursă de descurajare faptul că Svimez i-a sugerat-o.
Dar faptul că Roma s-a alăturat acum corului recriminărilor trece cu adevărat pragul ridicolului. Adevărul este că nimeni nu a furat nimic de la nimeni, nici în Sud, nici în Roma, iar dacă acesta din urmă cade în abis, cu siguranță nu este din cauza Milanului, ci, așa cum cântă Norma în opera cu același nume a lui Bellini, este „din cauza viciilor lui” (a se citi: incompetența abisală a juntei pentastellate).
Cu toate acestea, această prostie evidentă ascunde un adevăr amar și regresia îngrozitoare a gândirii sudice este cea care a generat-o. Ce sudism este? Cu siguranță nu cea democratică care, în versiunea sa liberală, ca și în cea socialistă și comunistă, a urmărit întotdeauna ascensiunea „chestiunii sudice” până la revoluția liberală eșuată.
Cu alte cuvinte, faptul că unificarea țării nu a fost însoțită de o politică de reforme economice, sociale și instituționale profunde, ci mai degrabă de o politică de acomodare și consolidare a status quo-ului. A fost lipsa reformelor capabile să contrasteze chiria, să reducă rolul claselor parazite, să reformeze agricultura, să încurajeze antreprenoriatul privat și să favorizeze crearea unei piețe naționale transparente și competitive care a dus la apariția „chestiunii sudice”.
Și tocmai din acest motiv, acum ca și atunci, această întrebare nu poate fi rezolvată decât în cadrul unei reînnoiri generale a țării: o reînnoire care nu este doar economică, ci și politică și culturală. Ceea ce a eșuat este tocmai conștientizarea acestei legături, atât în conștiința claselor conducătoare naționale, cât și în cea a populațiilor sudice, în special a celor mai tinere. Cum se poate întâmpla?
Primul pas în această direcție a fost atunci când am trecut de la ideea că intervenția statului ar trebui să fie de natură extraordinară (adică excepțională și temporară) la ideea că ar trebui să aibă în schimb un caracter sistematic (adică obișnuit și permanent). Cu alte cuvinte, când s-a trecut de la o concepție liberală la una statistică.
Al doilea pas a fost trecerea de la ideea că investițiile publice ar trebui să aibă un caracter strategic, adică să fie îndreptate către obiective precise de interes general (siderurgie, energie, chimie de bază, telecomunicații, căi ferate etc.) pe care doar statul le putea realiza, cu investiții dictate în schimb de nevoi politice contingente (fibrele din Ottana pentru a contracara banditismul, de exemplu) până la cele impuse din motive de mecenat (în Abruzzo cu Gasparri sau în Irpinia cu De Mita).
Regula de aur a „piață dacă este posibil, anunț dacă este necesar” (piața dacă se poate, statul doar dacă este necesar) s-a transformat rapid în formula integral italiană „Statul întotdeauna și pretutindeni dacă politica o cere”. Rezultatul acestui punct de cotitură a fost, în anii nouăzeci, falimentul Efim și ulterior vânzarea forțată a majorității companiilor în care s-a investit, aproape toate în condiții de faliment.
Al treilea pas a fost trecerea de la Contractele de Dezvoltare, adică acorduri între stat și antreprenori pentru a co-investi în fabrici industriale din Sud, ca în cazul Fiat din Melfi și Saras din Cagliari, la Pactele Teritoriale. În acest caz, responsabilitatea selectării proiectelor nu a mai aparținut statului, ci comitetelor locale care le-au promovat în speranța de a trezi în acest fel „spiritele animale” latente pe teritoriul lor. Cu toate acestea, rezultatul a fost mai mult decât dezamăgitor. Giuliano Amato a definit odată această politică drept „politica unei sute de tigăi”, și asta spune totul.
Ultimul și cel mai dezastruos pas, însă, a fost sosirea bunăstării. Politica sudică a fost abandonată s-a redus din ce în ce mai mult la acordarea de subvenții, plătit încă o dată cu datorii. Venitul de cetățenie nu este decât cea mai recentă și mai periculoasă manifestare a acestei tendințe ruinătoare.
Cum este posibil ca Sudul marilor lupte muncitorești și țărănești pentru pământ, muncă și dezvoltare să devină țara de alegere pentru toate mișcările opuse dezvoltării, fie ea durabilă sau nu? Un răspuns la această întrebare este încercat de Luca Ricolfi în ultima sa carte „The noble mass society”. Potrivit economistului torinese, s-a format, mai ales în Sud, o „clasă defavorizată”, formată în principal din tineri, care nu atrage resursele pentru a trăi din contribuţia sa la crearea de profit ci din chirii (mai presus de toate cele mici: pensiile părinților, bunurile mobile și imobiliare dobândite cu minuțiozitate, subvenții etc.).
Este o clasă care, fiind în mare parte lipsită de instrumentele culturale necesare apariției (calificări educaționale care corespund unor competențe reale, așteptări salariale parametrizate în funcție de productivitate etc.) și luptă să își găsească locul de muncă la care aspiră, alimentează victimizarea și uneori resentimente. Nu este o clasă abandonată, ci una sărăcită.
Sudul, scrie Ricolfi, nu este încă o societate pe deplin opulentă, dar este o societate inactivă, în timp ce Nordul este o societate opulentă, dar harnică. Cu alte cuvinte, Mezzogiorno trăiește peste posibilitățile sale, consumă mai mult decât produce, dar acest fapt, departe de a favoriza o mișcare pentru dezvoltare, pare de fapt să alimenteze o ideologie care nu mai consideră munca, competența, meritul și creșterea ca valori primare, ci mai degrabă ca devalorizări.
Dacă această ideologie a incompetenței, a victimizării și a ranchiunității, care este cea pe care cele 5 Stele și-au creat averea, ar prinde cu adevărat rădăcini în mase și în rândul tinerilor, atunci ea s-ar putea transforma, așa cum spunea Marx, într-o problemă dificilă. forță materială care urmează să fie eradicată. Și dacă ar fi așa, atunci cu adevărat nimic nu ar rămâne din sudismul democratic bazat pe ideea de reforme și de muncă.
