Dezbaterea cu privire la propunerile de participare a lucrătorilor la profitul companiei poate fi și ea confuză, dar există un element comun tuturor, care pare esențial pentru a le pune în funcțiune: stimulentul fiscal sau de asigurări sociale. Chiar înainte de a ști de ce și ce vrei să încurajezi. Se confirmă tendința de a crede că sistemul fiscal (sau contributiv) poate fi manipulat cu intervenții extemporanee în cele mai diverse scopuri, fără ca întreaga structură a prelevării, în caracteristicile sale de coerență, și deci de echitate și eficiență, să fie afectată.
Dezbaterea care s-a dezvoltat în jurul participarea angajatilor la profiti de companii apare oarecum confuz. Diferitele propuneri, contemplate în schimb în proiect de lege bipartizan coordonat de Pietro Ichino (care se ocupă și de diverse ipoteze de participare la capitalul companiilor), nici nu sunt evaluate corespunzător diferitele implicații pentru lucrători și angajatori ale fiecăreia dintre acestea.
Există totuși o element comun care pare a fi considerat de toţi ca un ingredient indispensabil pentru a face ca fiecare dintre aceste forme de participare să decoleze: celstimulent impozite și/sau contribuții la asigurările sociale.
Este cu siguranță un mod singular de a proceda: a considera un stimulent indispensabil chiar înainte de a ști de ce și ce se dorește să încurajeze. De asemenea, confirmă tendința, pe care am stigmatizat-o de mai multe ori și pe acest site, de a crede că sistemul fiscal (și, de asemenea, sistemul contributiv) poate fi manipulat cu intervenții extemporanee în cele mai diverse scopuri, fără întreaga structură a taxei, în caracteristicile sale de coerență și, prin urmare, de corectitudine și eficiență, sunt afectate.
PARTAREA PROFITULUI SUB FORMA DE BONUS DE REZULTAT
Un exemplu util pentru a explica această afirmație este dat de acea formă particulară de participare a lucrătorilor la profiturile companiei pentru care există deja stimulente în prezent: participarea care ia forma, după cum vom vedea, care este departe de a fi bine definită, a „bonusului de performanță”.
Stimulentele în favoarea primelor de performanță, deja prevăzute de protocolul de bunăstare din 2007, semnat de guvernul Prodi de atunci și de sindicate, vizează atât contribuția, cât și scutirea fiscală.
Lo scutire de contribuție constă în includerea remunerației aferente „bonusurilor de performanță” în valoarea impozabilă valabilă în scopuri de asigurări sociale (până la maximum 5 la sută din remunerația totală) cu prevederea unei impozitări (adică o finanțare prin impozitare generală) a contribuțiilor. , total pentru muncitori și 25 de puncte pentru angajatori: adică contribuțiile nu se plătesc integral pe acea parte din salariu, dar în același timp contribuția practic datorată pe aceasta va contribui la determinarea viitoarei pensii. Regula este încă în vigoare, dar există un plafon cantitativ al cheltuielilor și scutirea se îndreaptă către cei care depun mai repede cererea electronic. În timpul primei cereri (2008) mai mult de o treime dintre solicitanții cu un contract de companie au fost excluși. Pe scurt, a fost unul dintre multe „loterie” precum bonusul de cercetare sau cum riscă să fie rambursările IRAP.
Cu toate acestea, este clar că introducerea unui decalaj între rata calculată pentru pensii și rata efectiv plătită, a cărei finanțare este în sarcina impozitarea generală, încalcă principiul de bază al sistemului de contribuții pe care se bazează sistemul nostru de asigurări sociale: corelația dintre performanță și contribuție.
În ceea ce privește stimulentul fiscal, a existat o deducere din Irpef de 23 la cento din sumele primite (cu un plafon de 150 milioane), sub guvernul Prodi în 2007, la o taxă, în locul Irpef, de 10 la sută, cu guvernul Berlusconi, în 2008. Acest ultim stimulent este încă în vigoare, pentru anul 2009, limitat la sporurile plătite în sectorul privat (în a doua jumătate a anului 2008 a vizat și orele suplimentare), până la maximum 6 mii de euro, și cu condiția ca salariul anual pe anul 2008 să nu depășească 35 de euro. Ipoteza permanentizării acestei facilitări unește multe dintre contribuțiile apărute în dezbatere.
Acordul dintre Confindustria și sindicate (nesemnat de CGIL) din ianuarie 2009 prevede și stimulente fiscale permanente și de asigurări sociale.
Am avut deja ocazia să subliniem modul în care astfel de stimulente îl pot face arbitrar și, prin urmare nedrept taxa pe venit. Un alt risc, foarte grav, este acela că, concepute inițial și, prin urmare, justificate și ca stimulent la creșterea productivității, aceste stimulente beneficiază în schimb cresteri salariale care pot înlocui cu ușurință majorările contractuale normale, făcând posibile abuzuri care i-ar determina să se configureze, mai ales odată ce au devenit permanente, ca stimulente pentru evitare, mai degrabă decât ca negocieri de nivel al doilea care răsplătesc productivitatea angajaților.
Riscul s-ar traduce prin certitudine dacă s-ar confirma legislația în vigoare în prezent, ceea ce este foarte lax în ceea ce privește identificarea sumelor cărora li se aplică scutirea. Citirea circularelor nr. 49 și nr. 59 din Agenția de venituri (2008) se descoperă de fapt că „nu trebuie neapărat prevăzute în contracte colective, ci pot fi prevăzute și unilateral de către angajator”. Nici nu este necesar ca creșterile de productivitate, inovație, eficiență la care se referă să fie „noi și inovatoare față de trecut, (...) și nici mai mari decât cele obținute în cadrul gestiunilor anterioare”. De fapt „din lista sumelor subvenţionate sunt excluse doar acele sume recunoscute definitiv în sumă fixă care au intrat în averea lucrătorului (cum ar fi, de exemplu, superminimul individual)”.
Il Bill Ichinoîn mod corespunzător, pare să dorească să prevadă reguli mai semnificative pentru această formă de participare a lucrătorilor și nu include niciun stimulent fiscal. În ceea ce privește aspectele de contribuție, același proiect de lege intenționează apoi să revină la situația anterioară protocolului de bunăstare din 2007: sumele nu ar contribui la determinarea sumei impozabile, în scopul contribuțiilor la asigurările sociale; Prin urmare, nu s-ar plăti contribuții pentru aceste sume, dar nici măcar nu ar fi relevante în scopul determinării viitoarelor beneficii de pensie.
O SCURTATURA
Înainte de a se îmbrăca cu morcovul stimulentelor, ar fi cel puțin necesar ca susținătorii să clarifice:
a) Pentru că sunt necesare.
b) Cum ar trebui să fie articulate, astfel încât să nu facă regimul de taxare total irațional.
c) Cum intenționați să evaluați cost pentru comunitate și eficacitatea în timp în raport cu obiectivele pentru care sunt stabilite.
Dar este mai bine să ne facem puține iluzii: știm de ceva vreme că recurgerea la „stimulente fiscale” este scurtătura cea mai ușoară și de impact în materie de publicitate pentru a da iluzia de a ști să oferi soluţii la problemele care apar din când în când.
