La aniversarea a douăzeci de ani de la reforma DiniTreu (legea nr.335/1995 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996), revista „Politiche sociali” apărută la editura Il Mulino (cu nr. 3/2015) a publicat un Număr Special cuprinzând un serie de eseuri ale unor oameni de știință autorizați (inclusiv un eseu de Elsa Fornero) dedicate „promisiunilor, miturilor, perspectivelor politice” ale acelei reorganizări semnificative a sistemului nostru de pensii. Majoritatea acestor eseuri merită o referință specifică, atât de mult încât se recomandă citirea numărului revistei regizate de Maria Luisa Mirabile (care a editat deja prestigioasa publicație a CGIL „Revista politicilor sociale” înainte de închiderea acesteia).
Rezervându-ne dreptul de a reveni, cu o ocazie viitoare, la un alt aspect abordat, în acest articol ne mulțumim să realizăm câteva considerații asupra eseului „Douăzeci de ani după o ocazie ratată?” de Fabrizio și Stefano Patriarca (respectiv un fiu și un tată care cultivă același interes pentru problemele muncii și bunăstării). Autorii nu doar subliniază „schimbările profunde, adesea neașteptate” care au avut loc în demografie, economie și piața muncii în ultimii douăzeci de ani, dar încearcă să ofere o serie de explicații, oricât de convingătoare, la multe întrebări care apar atunci când având în vedere efectele reformei din 1995.
În primul rând, cum a fost posibil ca, în pofida acelei intervenții de reorganizare și a intervențiilor ulterioare și mai radicale implementate ulterior, cheltuielile cu pensiile să-și crească în continuare ponderea asupra PIB-ului (cel mai înalt punct a fost atins în 2014-2015) fără să reușească măcar să abordeze sărăcia în rândul bătrânilor? Un răspuns inițial derivă din recesiunea economică care, în fața creșterii fiziologice a cheltuielilor, la numărător, a dus la o prăbușire reală a numitorului, a PIB-ului, ridicând astfel indicele raportului la un asemenea nivel încât, în lipsă a reformei din 2011, eforturile și sacrificiile de douăzeci de ani menite să facă cheltuielile cu pensiile sustenabile ar fi fost în zadar.
În Italia, sistemul de pensii, moștenit din 1969, a început să fie revizuit începând cu 1992, odată cu reforma Amato. Totuși, în cei douăzeci de ani dintre 1991 și 2011, în ciuda reformelor, cheltuielile cu pensiile pentru PIB au crescut cu peste 3 puncte, dintre care aproape 2 între 2001 și chiar 2011. Dar există un alt aspect care, în perioada luată în considerare, a contribuit la o în mare măsură la limitarea și amânarea efectelor pe care legiuitorul (în 1995 puternic influențat de organizațiile sindicale care au scris o bună pagină de capacitate reformatoare) și-a propus să le realizeze. Dorind să simplificăm cât mai mult, ne cerem scuze autorilor pentru liniile de reflecție cuprinse în eseu, avem chef să afirmăm că la baza unei tranziții universal considerată prea lungă și numărată printre principalele cauze ale reducerii dimensiunii obiectivele legii nr.335/1995 consta in prudenta excesiva in corectarea, mai intai, si apoi in depasirea pensionarii anticipate.
În acest sens, Fabrizio și Stefano Patriarca oferă câteva date foarte interesante și cu scopul de a demonta prea multe clișee care circulă necritic despre această problemă, mai ales dacă este legată de menținerea calculului salarial pentru subiecții care la sfârșitul anului 1995. au avut o vechime egală sau mai mare de 18 ani (amână prelungirea pro rata la ei abia la începutul anului 2012 datorită reformei Fornero). În esență, după cum scriu autorii: „De fapt, de vechiul sistem de calcul au beneficiat chiar publicul muncitorilor care în sistemul salarial au determinat cel mai mult inegalitățile distributive și presiunile asupra creșterii cheltuielilor pe care reforma dorea să le remedieze”.
Factorul central al acestui dezechilibru continuă eseul este legat în mare parte de factorul „vârsta de acces la pensionare” cu o creștere uriașă a pensiilor pentru limită de vârstă caracterizată printr-o vârstă de pensionare în jur de 57 pentru anii 58-2000 (preferați, de altfel, tot din liberalizarea combinaţiei pensie şi venit). Acest lucru are mai multe consecințe: în Italia rata de ocupare a populației cu vârste cuprinse între 2010 și 55 de ani este cea mai scăzută dintre toate țările luate în considerare și este sub media europeană și din zona euro; șederea medie pe piața muncii este cu cinci ani sub media europeană, cu șapte ani sub cea a Germaniei și Regatului Unit și cu aproape 64 ani sub cea a Țărilor de Jos.Acest decalaj devine și mai mare pentru femei: l Italia este singura țară în care viața activă medie a lucrătoarelor este mai mică de 10 ani.
Toate acestea corespund unei speranțe de viață pentru cei peste 65 de ani în conformitate cu media europeană. Pe scurt, oamenii muncesc mai puțini ani, plătesc mai multe pensii, au aceeași speranță de viață (aspectele demografice lipsesc cu desăvârșire din dezbaterea slăbită deschisă în ultimele luni pe tema pensiilor). Dar nu am ajuns încă la finalul poveștii. Între 1998 și 2014, în Italia au fost plătite peste 7 milioane de pensii pentru limită de vârstă și vechime. Dintre aceștia, 3,5 milioane sunt bătrânețe pentru o sumă egală cu 33 de miliarde, cu o pensie medie de 750 de euro pe lună și o vârstă medie de acces la tratament egală cu 63 de ani. Pe de altă parte, în aceeași perioadă au fost plătite 3,6 milioane de pensii pentru limită de vârstă, cu o cheltuială cumulată egală cu 76 miliarde, o pensie medie egală cu 1.616 euro pe lună și cu o vârstă de acces de 58 de ani. Astfel, până la 3,6 milioane de persoane cu vârsta medie de 58 de ani au primit pensii de nivel mediu-înalt, egale cu peste dublu față de cele plătite, în medie, cinci ani mai târziu, celor care s-au pensionat pentru bătrânețe. Și mai senzațional este un alt fapt cuprins în eseu.
În 2001, cea mai mare post de cheltuieli a vizat pensiile pentru limită de vârstă (61,7 miliarde) față de 58,2 miliarde pentru prestațiile pentru limită de vârstă; în deceniul următor structura cheltuielilor s-a schimbat profund: cea a pensiilor pentru limită de vârstă a crescut cu 104%, în timp ce cheltuielile pentru limită de vârstă cu 23%. În anii noului secol s-a înregistrat o creștere de aproximativ 89 de miliarde, din care 60 de miliarde atribuibile taxelor mai mari pentru indemnizațiile de vechime în muncă, în timp ce contribuția la creșterea datorată bătrâneții este de 14 miliarde (partea reziduală este atribuită altor tipuri) . Incidența cheltuielilor cu pensiile pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 55 și 64 de ani este puțin mai mică de 4% din PIB în Italia (comparativ cu 2,2% din media europeană). Impactul pensionării de vechime asupra datoriei publice în anii 2000 poate fi estimat la aproximativ 30 de puncte de datorie mai mare decât PIB în 2012. Venenum in cauda, Patriarhii neagă și teoriile accomodatoare conform cărora pensionarea anticipată ar deservi categoriile de lucrătorilor cu acces timpuriu pe piața muncii.
De altfel, între 2008 și 2012, din cei 988 de noi pensionari de vechime, doar 44% au fost sub 1.500 de euro pe lună pentru o cheltuială totală de 6,2 miliarde, egală cu 26% din total. În această audiență, angajații privați au reprezentat 18%, cu cheltuieli egale cu 10% din total. Majoritatea pensiilor pentru limită de vârstă (55%) au primit prestații mai mari de 1.500 de euro pe lună pentru o sumă egală cu 75% din total. În concluzie, în anii 2000, existau aproximativ 3,5 milioane de noi pensionari cu o vârstă medie de pensionare de 57 ani, cu prestații medii-mare, apanajul clasei de mijloc (față de care angajații gulere albaștri și de nivel scăzut sunt o mare parte). minoritară) a căror incidență acoperă în prezent majoritatea prestațiilor de asigurări sociale și pentru care dezechilibrul dintre contribuții și prestațiile primite este foarte puternic.
