În interviul acordat duminica trecută Manifestului, secretarul Pd Enrico Letta, după ce a anunțat urbi et orbi că centrul-stânga, în caz de victorie în alegeri, va anulează Job Act dorit cu tărie de inamicul său, Matteo Renzi, a găsit și o modalitate de a ne informa că stânga reformistă a cărei Tony Blair a fost emblema și cel mai mare inspirator - al cărui adept însuși Renzi - s-a terminat, și-a făcut ziua și acum trebuie să fie casat. Pentru criticile sale la adresa Job Act au deja răspunse Giuliano Cazzola pe FIRSTonline și Pietro Ichino sul Foglio. Pe scurt: Letta, poate pentru că locuia la Paris la acea vreme, când vorbește despre Job Act dă impresia că nu știe despre ce vorbește. Vorbește de rău pentru a le face pe plac post-comuniștilor care sunt în Partidul Democrat (Orlando și Provenzano) și pentru a le face cu ochiul celor de la 5Stelle și Fratoianni, dar, în ceea ce privește conținutul acelei reforme, pur și simplu le ignoră.
„Conștiința proastă” a stângii: înlăturarea problemelor în loc să găsim soluții
Pe de altă parte, cazul criticilor pe care Letta le adresează lui Blair este diferit și la care nimeni din Partidul Democrat, nici măcar componenta reformistă căreia Blair i-a oferit și multe idei, nu s-a simțit datoria să răspundă. Letta, mai degrabă decât o invitație la o revizuire critică a gândirii lui Blair, pare a fi o „damnatio memoriae”. Același care a fost rezervat pentru acțiune Politica lui Craxi și că mulți (și printre aceștia este și Letta) ar dori să le rezerve și pentru astăzi Matteo Renzi. O „damnatio memoriae” care are un singur scop: să ștergă însăși memoria ideilor și acțiunii politice a celor cărora le este rezervată. Aceasta este încă o manifestare a acelei „conștiințe rele”, atât de tipică stângii, care o determină mai degrabă să înlăture problemele decât să se împace cu propria sa istorie.
Greșeala lui Blair: sprijin necondiționat pentru războiul SUA din Irak
Este destul de clar că Tony Blair a făcut greșeli și că una dintre acestea a fost deosebit de gravă și plină de consecințe negative pentru el. Ne referim la sprijinul necondiționat pe care Anglia l-a acordat Războiul american în Irak, deși nu a fost singura țară care a făcut acest lucru. Dar Blair a fost cu siguranță cel mai hotărât, nu din comoditate, ci din convingere profundă. Blair a văzut Irakul ca un război drept: un război pentru democrație împotriva absolutismului islamic, pentru eliberarea țărilor arabe de barbaria jadistă, pentru emanciparea femeilor de Burka și a lumii de terorism. S-a înșelat, dar au fost mulți care au greșit cu el: state, oameni de cultură, ziare importante precum The Economist care și astăzi își cere scuze. Blair a făcut o greșeală și, așa cum se întâmplă în țările democratice, a plătit pentru asta. Dar Blair nu a fost doar omul războiului din Irak. A fost de asemenea și mai presus de toate Lider muncitoresc care a știut să-și reînnoiască radical partidul, care l-a emancipat din subordonarea Sindicatelor, care l-a eliberat de moștenirea corporatismului și care, grație reformelor făcute de guvernele sale, l-a repus în contact cu societatea engleză, conducând-o. la victorie pentru trei alegeri consecutive. Dacă stânga engleză a ieşit din colţul în care conducătorii ei o forţaseră şi cei Thatcher, meritul este exclusiv și exclusiv al lui Tony Blair, iar aceasta nu este o problemă mică.
Blair a corectat reformele lui Thatcher, dar a avut grijă să nu demonteze totul
Blair a avut în primul rând inteligența să nu propună să demonteze reformele implementate de Thatcher (dintre care unele sunt sacrosfinte), ci mai degrabă pentru a le corecta rugozitatea și distorsiunile. În al doilea rând, a avut curajul să facă alegerea „societății deschise” ireversibilă pentru Muncă. Această idee este din punct de vedere istoric moștenirea liberalismului englez, dar pe care Blair a reușit să o facă proprie combinând-o cu cea a incluziunii și justiției sociale, care sunt tipice socialismului. Din această uniune dintre liberalism și socialism s-a născut a treia cale a lui Blair. Oricum ai judeca, datorită acestei alegeri Anglia a revenit la creștere. Guvernele laburiste conduse de Blair au valorificat globalizarea, despre deschiderea piețelor și pe inovare, notoriu cele trei bete noires ale stângii radicale. Dar Blair însuși, prin acțiunea sa guvernamentală, a demonstrat că, dacă este bine folosită, niciuna dintre aceste pârghii nu este inamicul muncitorilor și că împreună pot asigura creștere și progres pentru toți. Desigur, s-au făcut și aici greșeli, dintre care cea mai evidentă (din cauza însă mai mult lui Clinton decât lui Blair) a fost modul în care s-a realizat dereglementarea piețelor financiare. Dar, per total, Anglia și lumea au beneficiat foarte mult de pe urma globalizării și a politicilor sociale pe care le-au însoțit în multe țări, deși nu toate.
Politica lui Blair: un „compromis” inteligent între liberalism și socialism
Ceea ce ar dori Enrico Letta să atribuie „damnatio memoriae” a istoriei pare să fie tocmai această căutare, care a stat la baza politicii lui Blair, a unui „compromis istoric” între liberalism și socialism. Și totuși, tocmai la acest compromis sau, dacă preferați, la această sinteză, în ritmul Letta, nu doar Partidul Laburist și Social-Democrații Europeni, ci și mulți liberali au lucrat în trecut și lucrează și astăzi. În admirabila sa istorie a liberalismului istoricul englez Edmund Fawcett Amintiți-vă că atunci când liberalismul, fiul iluminismului englez și scoțian, s-a trezit nevoit să se ocupe mai întâi de democrație (o persoană un vot) și apoi de socialism (chestiunea socială) a putut face compromisuri cu aceste teorii și este din această contaminare. (Compromisuri istorice, le numește Fawcett) care derivă democrația parlamentară modernă și statul bunăstării al cărui creator, în plus, nu a fost un laburist, ci un liberal, William Beveridge.
Dorința lui Letta seamănă cu o pierdere a identității pentru Partidul Democrat
Tony Blair s-a deplasat pe această cale, la fel și Partidul Laburist, până când Corbyn l-a deviat pe un alt teren unde apoi s-a inundat dramatic. Enrico Letta crede că Blair a fost cel care a greșit? Crezi că căutarea ta pentru o sinteză între marile idei ale liberalismului și cele ale socialismului democratic a fost inutilă și că este mai bine să o abandonezi? Este legitim să credem acest lucru și pentru că sunt mulți în Partidul Democrat care gândesc așa și nu numai printre postcomuniști. Există, de fapt, în acel partid o componentă care provine din Stânga catolică (de Dossetti, de exemplu) care nu este nici reformist, nici liberal și care nu este străin de aceste poziții. Dar dacă acest lucru este ceea ce cred mulți din Partidul Democrat, atunci ar fi cu adevărat de dorit ca aceste opinii și orientări culturale diferite să se confrunte într-un mod deschis în Partid. Din păcate astăzi în Partidul Democrat ca și în celelalte partide nu există o comparație culturală internă comparabil cu ceea ce era în PCI, în DC sau în Psi. De fapt, nu există nicio comparație. Fundații ca Operatii Deschise, italieni europeni iar alții ar putea satisface această nevoie dacă nu ar fi vizați de o justiție îngustă la minte, inconștientă de politică, incompetentă și înapoiată care nu poate distinge confruntarea culturală de activitatea politică cotidiană. Rămâne atunci să apelăm la cel mai democratic instrument de care dispune un partid, acela al congresului în care diferitele teze sunt comparate liber. Dacă Letta vrea cu adevărat să facă un cadou politicii și, de asemenea, partidului său, asta ar trebui să facă.
