Până acum câteva zile, Parmalat era una dintre puținele – în jur de douăzeci, potrivit datelor R și S Mediobanca – «multinaționale italiene». Acum că oferta de preluare lansată de francezi pentru Lactalis a trecut în sfârșit, cu ce ne confruntăm?
Aceasta, plus recriminările asupra a ceea ce ar fi putut fi și nu a fost, ni se pare a fi întrebarea crucială într-un moment în care noua geografie a dezvoltării economice mondiale, unde ponderea tot mai mare este cea a țărilor emergente, se reflectă și în noul val de fuziuni și achiziții (M&A) la nivel global.
Privită în această lumină, operațiunea franco-italiană a dus la nașterea unui autentic „campion european”; adică o nouă mare companie capabilă să exploateze potențialul pieței unice europene și, prin urmare, rezultatul unei operațiuni de fuziuni și achiziții transfrontaliere care trece de controlul pieței.
Aceste caracteristici îi fac pe „Campionii” zilelor noastre foarte diferiți de „Campionii Naționali” din deceniile trecute și acum îndepărtate.
Pe vremea aceea, piața unică avea să vină, politica industrială era un instrument ferm în mâinile statului-națiune, care o exercita de foarte multe ori prin „selecția câștigătorilor” prin crearea, tocmai, a „Campioniilor Naționali”. Aici, obiecția „Chicago Boys” (și a multor altele) este cunoscută și larg împărtășită: dar cum ar putea (poate) statul să cunoască mai bine decât piețele modalitățile de a aloca resursele într-un mod optim?
Astăzi, după Cartea albă a lui Jacques Delors (1985), piața unică (a se citi: libertatea deplină de circulație a factorilor de producție) nu este doar o realitate concretă - cu siguranță este pentru industria prelucrătoare - dar a fost încununată, pentru multe UE. țări, de la nașterea monedei euro. Iar politica industrială, care din fericire a revenit să vorbească după deceniul de mahmureală financiară, este un domeniu de politică în care puterile sunt distribuite între mai multe niveluri de guvernare (supranaționale, naționale și regionale) și în care „selectarea câștigătorilor” nu mai este instrumentul principal.
Într-adevăr, (vechea) politică industrială nu a provocat doar dezastre, așa cum sugerează o anumită vulgată: gândiți-vă doar la cele patru țări europene care au dat viață consorțiului EADS, holdingul de control al Airbus; și, de asemenea, la o scară mai mică, societatea mixtă franco-italiană STMicroelectronics. Oricum ar fi, dacă îi numim pe acești „Campioni europeni” de „Tipul I”, ca să spunem despre nașterea lor prin voința „Prințului”, care știe și el să fie luminat, îi vom numi pe Campionii născuți în modul Lactalis-Parmalat „Tipul II”: adică fuziuni și achiziții transfrontaliere, așa cum spuneam, implementate pe piața unică europeană și în conformitate cu principiile liberei concurențe.
Povestea nu se termină aici, pentru că deja în trecutul recent, în legătură cu celălalt val mare de fuziuni și achiziții (să zicem 2005-2008, înainte de înghețarea după marele prăbușire), o altă caracteristică era observabilă cu ochiul liber: absolutul prevalenţa operaţiilor de natură „orizontală”. În afara jargonului experților, există tendința de a pune perele cu pere și merele cu mere – spre deosebire de ceea ce se întâmpla în epoca conglomeratelor. Procedând astfel, activitatea de bază a companiei este consolidată prin extinderea gamei de producție și consolidarea diferențierii produselor/serviciilor pentru a cuceri noi piețe.
Acest fapt stilizat, central pentru funcționarea industriei alimentare aflate acum în examinarea noastră, se regăsește și în cealaltă achiziție recentă și senzațională a unui brand foarte prețios (se cuvine să o spunem) de „Made in Italy” (Bulgari) dintr-o parte a unui gigant de lux precum LVMH. La o privire mai atentă, a enesa achiziție făcută de Diageo (de data aceasta prada este turcul Mey Içki) este încadrată în aceeași perspectivă – doar pentru a rămâne în ultima vreme și pentru a atinge diferite sectoare industriale și de servicii; mega-achiziție de către AT&T a T-Mobile USA; operațiunea, transatlantică prin definiție, între Fiat și Chrysler; aceeași fuziune, deja comunicată autorității antitrust de la Bruxelles, între NYSE Euronext și Deutsche Börse. Și lista este mult mai lungă.
Pe lângă o fuziune orizontală clasică (din care derivă economiile de scară și de anvergură), în anumite sectoare de bunuri de larg consum, întărirea activității de bază poate avea loc apoi pe o altă cale. Ceea ce este da – din nou ca să rămânem cu jargonul în uz – cel al operațiunilor „verticale”, dar care trebuie să fie vizate și nu dispersive precum, de exemplu, cele care vizează intrarea directă în distribuție. Gândiți-vă, în acest sens, la strategiile de succes implementate de două companii italiene de modă de top precum Luxottica (Oakley) și Tod's (Saks).
Nașterea și consolidarea a ceea ce am definit ca „Campionii europeni de tip II” va fi din ce în ce mai mult testul de turnesol al capacității unui sistem de țară de a promova dezvoltarea economică în epoca globală în care trăim. În acest sens, amplasarea sediului „Campionului nostru European” – pe scurt, inima bătătoare a companiei în care sunt concentrate funcțiile strategice, care au nevoie de capital uman de calitate – nu este o decizie neutră, irelevantă pentru soarta Jucator nou.
Liga Campionilor poate și trebuie să se joace de la Parma.
