Iarna care tocmai a trecut va fi amintită de cei implicați în energie, dar nu numai, cum anul excepționalului val de îngheț și a unei noi urgențe gaze. De la sfârșitul lunii ianuarie până în a doua săptămână a lunii februarie, întreaga Europă a fost biciuită de frigul siberian și nevoită să se confrunte cu o întrerupere temporară a regularității fluxurilor internaționale de metan cu reduceri importante ale aprovizionărilor rusești - acoperind aproximativ 1/4 din Europa. nevoi si 1/3 din cele italiene. Pe partea cererii, în același timp, consumul zilnic a crescut pe tot continentul, în cazul particular al Italiei, la 7 februarie s-a atins recordul istoric de 465,9 milioane de metri cubi consumați într-o singură zi, valoare egală cu consumul anual asumat pentru toată Sardinia - nemetanizat încă - în ipoteza construcției. a gazoductului submarin Galsi.
În fața acestei situații de tensiune între cerere și ofertă, este inevitabil ca dezbaterea să se reaprindă – nu numai în rândul persoanelor din interior – asupra necesității unor noi infrastructuri de aprovizionare cu metan, care să poată diversifica astfel importurile în Italia și, pentru adevăr, la un în mai mică măsură, a noilor investiții în capacitatea de stocare a gazelor.
La o privire mai atentă, în cazul recentei urgențe, problema diversificării aprovizionărilor este doar o problemă colaterală față de cea a capacității maxime de injecție în rețeaua de stocare. Cu siguranță, a putea conta pe un sistem de aprovizionare mai variat și flexibil, și deci pe un număr mai mare de puncte de intrare, ar fi pus Italia într-o situație mai puțin critică în fața reducerii fluxurilor din Rusia. În același timp însă, întrucât este în principal o problemă de piață „trasă” la vârful cererii, investiția care prin excelență ar fi fost capabilă să atenueze aceste probleme critice este aceea în noile site-uri de stocare și capacitatea de injecție a rețelei de la acestea.
Cu toate acestea, s-a vorbit mult despre noi terminale de regazificare, care, după cum se știe, oferă avantajul de a nu avea o legătură fizică – ci cel mai mult contractuală – cu țara producătoare, și permit în schimb sosirea metanierelor încărcate cu Gaz Natural Lichefiat (GNL) din diferite țări producătoare. În mod ironic, tocmai în zilele de urgență, cele două terminale de regazificare deja operaționale în Italia (la Panigaglia și Porto Viro) s-au dovedit a fi ineficiente, întrucât valul excepțional de frig a dus și la condițiile proaste ale mării, împiedicând astfel operațiunile de descărcare a GNL. Și mai ironic, și și mai îngrijorător, este anunțul British Gas, după mai bine de un deceniu petrecut pe autorizații și autorizații, că vrea să renunțe, sau mai bine zis să înghețe, proiectul unui terminal de regazificare la Brindisi.
Preocuparea cu privire la abandonarea acestor investiții nu se bazează atât pe posibila tensiune între cererea și oferta de metan în Italia anual. Vârfurile de consum din 2005, la 85,3 miliarde de metri cubi, nu au mai fost atinse niciodată iar în 2011 cererea a fost de 76,7 miliarde de metri cubi.
Prognozele macroeconomice pentru următorii câțiva ani nu ne fac să credem că este posibilă o redresare semnificativă a consumului industrial, în timp ce pentru sectorul termoelectric concurența din surse regenerabile și importuri, pe lângă marjele brute foarte înguste, a redus producția. a centralelor pe gaz. Pe termen mediu, așadar, este puțin probabil ca cererea să atingă niveluri de natură să pună la îndoială adecvarea capacității anuale de aprovizionare deja existente, motiv pentru care decizia de a cesiona cele două companii străine pare rațională și pe baza noii piețe. conditii.
Pe de altă parte, este îngrijorător faptul că birocrația italiană, procedurile lente de autorizare și opoziția locală au împiedicat, de fapt, investitorii să construiască astfel de infrastructuri atunci când piața era în condiții care să garanteze profitabilitatea unor astfel de proiecte. Întrucât sectorul energetic se caracterizează printr-un caracter ciclic marcat al investițiilor, eșecul de a-și extinde infrastructurile în perioadele de piață „scurtă” se traduce printr-o dificultate mai mare data viitoare când piața devine din nou „strânsă”.
Pe partea investitiilor in siturile de depozitare, insa, cel mai mare progres ar trebui sa vina din Decretul Legislativ 130/2010. Decretul a introdus noi mecanisme pentru a favoriza creșterea capacității de stocare cu maximum 8 miliarde de metri cubi suplimentar față de cele aproximativ 10 miliarde actuale. La finanțarea celor noi participă și investitori precum companii termoelectrice, IMM-uri și agregatele acestora, încurajați de posibilitatea de a beneficia în următorii 5 ani de aceleași avantaje economice pe care le-ar fi obținut din ponderea capacității de stocare datorată dacă infrastructura ar fi fost construită imediat. Cu toate acestea, deocamdată, suntem încă în domeniul virtualului, deoarece mecanismul a fost redenumit.
Mai rămâne așadar să așteptăm construcția infrastructurilor, sperând că acestea vor întâmpina mai puține obstacole decât proiectele pentru terminalele de regazificare.
