Visul (în cel mai bun caz va trebui să așteptăm zeci de ani) este cel al centralelor de fuziune nucleară, care în teorie ar trebui să fie sigure, capabile să recicleze la infinit deșeurile, costisitoare de construit, dar capabile să producă energie la costuri neglijabile. Acolo lucrează cei mai buni din lume. Chiar italianul Enea își face partea cu o excelentă recunoaștere internațională. Dar între timp suntem nevoiți să ne descurcăm, cu jenă și multe tremurături, cu puterea nucleară pe care o avem. Poate că au dreptate liderii Uniunii Europene, care continuă să atribuie energiei nucleare, chiar și celei de astăzi, un rol de a învinge schimbarea climei cu prețul subvențiilor publice inevitabile? Sau ar trebui să ascultăm mai degrabă gama din ce în ce mai robustă, care nu include doar asociații de mediu, ci și un număr mare de academicieni, care călătorește pe semnalele zilnice ale lumii reale? Semne de rău augur.
Mesaje proaste
Nu sunt doar tremurăturile pentru sigiliul „sarcofagului” de la Cernobîl care acoperă fără a neutraliza planta care a explodat acum 35 de ani. Iată-i japonezii care vor să arunce în mare peste un milion de tone de apă, diluată cu cea contaminată de dezastrul de la Fukushima din 2011: „o vom face treptat și impactul va fi nul” reasigură aceștia pe fondul protestelor. Între timp, aici sunt operatorii vechilor centrale atomice, nu doar rușii, ci și americanii și francezii din apropiere, care vor să prelungirea duratei de exploatare a vechilor reactoare, fără a le adapta totuși la noile criterii de siguranță (pentru că, pur și simplu, nu se poate) totuși stoarce niște bani din centralele altfel scoase din uz, fără a cere totuși permisiunea țărilor vecine, deoarece noile standarde internaționale ar impune .
Construirea de noi uzine? O nebunie. Cu standardele de siguranță corecte de astăzi, care se aplică atât construcției, cât și exploatării centralelor, nu este convenabil pentru nimeni. Chestiune de bani înaintea oricărei alte considerente. Pentru că nu există competitivitate economică în comparație cu alte soluții energetice. Sau mai bine zis, a dispărut, deocamdată, cu tehnologiile actuale. Acest lucru este demonstrat fără echivoc de i eşecuri răsunătoare dintre cele două noi fabrici de a treia generație cu tehnologie franceză EPR înființate în urmă cu aproximativ zece ani în Franța (Flamanville) și Finlanda (Olkiluoto): acestea urmau să intre în exploatare între 2014 și 2015 cel târziu, cu un cost estimat între 4 și 5 miliarde de euro. Până în prezent, costurile aproape s-au quintuplat, iar startul operațional real este învăluit în mister.
Subvenții sau nimic
Subvenționați noile centrale nucleare cu bani publici, așa cum era intenția Angliei acum câțiva ani și nu a fost refuzată oficial astăzi? Opțiunile politice, după cum știm, sunt adesea inscrutabile și, în orice caz, imprevizibile, în ciuda mizelor trase de analiști. Asta, indiferent de considerațiile privind moștenirea periculoasă socială și sanitară a energiei nucleare așa cum o cunoaștem noi (poluarea rezultată în urma dezastrelor, dar și problema dramatică a managementul deșeurilor pe care nimeni în lume nu este capabil să-l pună în siguranță absolută) lasă puține speranțe pentru comoditatea economică a operațiunii. Pentru că energia nucleară de astăzi este agravată de costuri care odată au fost anulate simplu și vinovat la origine, în timp ce acum sunt atribuite și impuse pe bună dreptate pe tot parcursul ciclului de proiectare, construcție, exploatare și management pe termen lung până la sfârșitul duratei de viață a centralelor și deseurile produse.
Atom iese din acțiune? Asta e corect. În confruntarea dintre sursele de energie și tehnologiile de generare a energiei noastre, costurile „reale” ale energiei nucleare se extind, la fel cum cele ale principalelor două surse regenerabile, energia fotovoltaică și energia eoliană, își continuă declinul rapid. Pentru a rezuma, este un tabel care are o matrice oarecum părtinitoare – este luat din cea mai recentă ediție a Raportul de stare mondială a industriei nucleare pregătit de grupul antinuclear WISE – dar rezumă date certificate de analiști independenți. Verdictul pare mai mult decât clar: astăzi costurile de exploatare ale producției de energie electrică fotovoltaică, care au scăzut în medie de la 35 de cenți în 2009 la mai puțin de 5 cenți, sunt de până la trei ori mai mici decât cele ale unei centrale nucleare nou construite și se luptă cu costurile marginale ale unei vechi centrale atomice ținute frenetic în viață printre o mie de primejdii.
Dar dincolo de diagnosticele partizane, pentru a susține problemele dramatice de supraviețuire a energiei nucleare de astăzi, nu lipsesc rapoartele întocmite de instituții de primă autoritate și independență. Cel mai recent Buletinul informativ RiEnergia, dedicată tocmai diferitelor unghiuri de vedere asupra a ceea ce este în orice caz un destin foarte problematic al atomului, evidențiază toate dificultatea țărilor nucleare de a pune în standby o tehnologie energetică care doar în Uniunea Europeană este mai mult sau mai puțin a doua sursă de producție de energie electrică cu o pondere de aproape 26% după combustibilii fosili, care încă reprezintă aproape 50% din producția globală de energie electrică și care trebuie să facă față angajamentului de închide toate centralele pe cărbune. Efectul înlocuirii cărbunelui cu surse regenerabile nu va fi probabil suficient, iar energia nucleară poate încă „reprezenta o sursă de integrare și echilibrare a mixului energetic actual și viitor”, spun Lorenzo Tavazzi și Alessandro Viviani de la Studio Ambrosetti în raportul RiEnergia.
Persistența terapeutică
Construirea de noi uzine, după cum am văzut, este o operațiune foarte dificilă și din motive economice. Iar stresarea vieții celor existente pune și probleme imense, nu doar din punct de vedere al siguranței, ci, și aici, dintr-un motiv de costuri. Acesta este cazul Franței, cu proiectul său de a prelungi durata de viață chiar și a celor 10 de reactoare mai vechi de 32 MW cu încă 900 ani, printr-o modernizare a sistemelor de siguranță capabile să intervină automat la răcirea miezului. „Rămâne de văzut dacă aceste upgrade-uri sunt fezabile din punct de vedere tehnic și economic, având în vedere starea proastă a finanțelor EDF” subliniază – din nou în raportul RiEnergia – Steve Thomas de la Universitatea din Greenwich.
O tehnologie dezarmantă cu o finanțare dezarmantă: imaginea nu poate fi mai îngrijorătoare pentru atomul electric și iluziile sale. Azi e așa, mâine cine știe.
