Prognozele OCDE de toamnă, publicate luni, redeschid jocul politicii economice europene, în special al expansiunii fiscale pe care Pactul Fiscal părea să-l fi îngropat sub o piatră funerară imobilă. OCDE se bazează pe un studiu impresionant pe care l-a realizat în ultimii ani privind creșterea spațiului fiscal indusă de politica monetară expansionistă. Ratele dobânzilor apropiate de zero au redus plățile dobânzilor la bugetul public, creând un astfel de decalaj chiar și în țările cu rate mai mari ale datoriei/PIB. Mai multe economii se vor materializa pe măsură ce vechea datorie cu dobânzi mai mari ajunge la scadență.
De la vârful din 2011/12, economiile la plata dobânzilor în Italia au ajuns deja la 15 miliarde EUR, sau 1% din PIB. OCDE așteaptă până la 2% din spațiul bugetar din PIB dacă 15% din datorie este refinanțată în fiecare an, până la 3,5% din PIB dacă 25% din datorie este refinanțată. Există, așadar, loc pentru investițiile antiseismice necesare, pentru educație, inovare, infrastructură, politici active pe piața muncii și inițiative împotriva sărăciei. Adică să revigorăm creșterea productivității fără a crește raportul datorie-PIB.
În toate țările din sudul Europei și în Franța, încetinirea economică a slăbit și produsul potențial și, prin urmare, oportunitățile de creștere pe termen lung, subminând speranțele tinerilor și soliditatea țesutului social. Datorită politicii monetare și continuării reformelor, o selecție și monitorizare eficientă a cheltuielilor ar putea permite o creștere mai mare a costului finanțării, astfel încât să se reducă raportul datorie/PIB. Însă dacă în Italia vechile obiceiuri politice - cei care au acumulat 2 trilioane de datorii cu cheltuielile clientelei - ar reuși să pună mâna pe aceste economii, în percepția piețelor financiare ar prevala vânturile în contra ale băncilor în dificultate și împrumuturile cu probleme.
Este o veste bună că OCDE ne prezintă o politică realist fezabilă: o expansiune fiscală eficientă ar putea finanța redresarea productivității timp de 3-4 ani în întreaga OCDE fără a crește raportul datorie-PIB; ar stimula creșterea cu încă 0,7%, iar dacă extinderea ar fi coordonată între țări, creșterea ar fi de 0,9% după un an. Pentru țările individuale, această fereastră de oportunitate variază de la 5 ani pentru Italia la 4 ani pentru Germania și unul pentru Coreea.
Interesant este că și Comisia Europeană declară necesitatea unei politici fiscale expansioniste – ați citit corect – în zona euro. Într-adevăr, prognoza de toamnă a Comisiei arată o creștere anemică și o subutilizare a forței de muncă și a capitalului. Cu exporturile lente, efectul va fi o scădere în capcana inflației scăzute și a creșterii scăzute – care va duce la creșterea raportului datorie/PIB – experimentată de Japonia în ultimii 20 de ani.
Dar Comisia admite că „cerințele fiscale cuprinse în recomandările de țară ale Consiliului vor duce la o politică fiscală moderat restrictivă pentru 2017 și 2018”. De altfel, regulile fiscale ale zonei euro de reducere a deficitelor și a datoriei publice impun austeritate până la atingerea obiectivului pe termen mediu în fiecare țară. Pe de altă parte, nu există instrumente pentru o politică fiscală europeană care să completeze politica monetară. Deci, un rezultat adecvat ar putea fi atins doar întâmplător. Cu siguranță, în următorii ani rezultatul va fi opusul a ceea ce este necesar.
Până acum analiza Comisiei, pe deplin acceptabilă. Dar care este concluzia Comisiei? Sperăm la noi instituții în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat și ne resemnăm cu paradoxul că, cu regulile existente, „cei care vor o politică fiscală expansivă nu o pot face și cei care ar putea să o facă nu vor să o facă. !". Pentru a ieși din capcana creșterii reduse, este mai bine să apelăm la cercetările economiștilor OCDE și să uităm de schizofrenia gardienilor regulilor.
