Morandi nu avea un atelier adevărat, locuia și lucra într-o cameră, unde era o grindină, un birou, o masă de desen, un șevalet și un număr infinit de rafturi, unde punea vaze, ulcioare, pahare și cutii de toate felurile.
Aceste obiecte nemișcate au fost modelele sale, pe care le-a compus și descompus în funcție de starea sa de spirit în naturi moarte în perfectă armonie cromatică.
Morandi, un artist și poet bolognez, a fost un admirator profund al Pascal și leoparzii. Tocmai de la început a înțeles importanța de a face arta să coincidă cu viața și de a-și face lucrările să trăiască prin existența sa. Și astfel în lucrările sale nu există o graniță între spațiu și timp, între materialitate și imaterialitate.
Un om simplu, cu o personalitate puternică și conștient de abilitățile sale expresive, unde spațiul său fizic devine o proiecție a propriului spațiu mental.
Lucrările sale apar ca naturi metafizice ale unei lumi de neatins, care știu să ajungă la esența lucrurilor.
Chiar și peisajele sunt scufundate într-un fel de lumină aproape reinventată, culori prăfuite și amestecate pe ele însele, nu departe de apusurile galeze ale Strungar.
Dar naturile moarte sunt cele care îl reprezintă cel mai bine, unde obiectele sunt oglinda lui însuși unde își poate investiga propria existență, de fapt „creaturile” lui sunt de foarte multe ori mereu aceleași, imobile acolo unde umbrele coincid cu materialitatea lor.
Născut la Bologna în 1890 unde va trăi toată viața alături de iubita sa mamă Maria Caccaferri și de cele trei surori ale sale, Dina, Anna și Maria Teresa.
În 1907 s-a înscris la cursul pregătitor al Academiei de Arte Frumoase din Bologna și în trei ani a absolvit cu note complete, obținând o diplomă de onoare.
Doi ani mai târziu, Morandi descoperă în cartea lui Vittorio Pica "Impresioniştii francezi unele tablouri de Cézanne precum „Vază cu flori” și „Colțul mesei”, lucrări necunoscute lui dar care îl fascinează profund.
Și în 1909 a mers la Florența pentru a vedea Galleria degli Uffizi, unde este deosebit de impresionat de munca lui Giotto și masaccio și Paul Bird. În timp ce vă aflați la Veneția, vizitați Bienala cu un singur scop, vizitați camera cu treizeci și șapte de lucrări ale lui Auguste Renoir.
Întors la Bologna, a pictat"Peisajul de primăvară" si "Zăpadă„, unde o personalitate asemănătoare lui Morandi este deja percepută, chiar dacă procesul de formare a lui Morandi este la început. În 1912 a obținut calificarea de a preda desen.
Din acest moment începe relația lui cu Futurism, și de aici analiza lui despre transparența vaselor de sticlă, dar fără a intra vreodată în meritele conceptului de forță și dinamism care stau la baza limbajului futurist.
Suntem în 1913, în această perioadă se execută lucrările,”Naturi moarte din sticla""Portretul surorii"3 unele"Peisaje".
Odată cu războiul, Morandi a fost chemat la arme, se va opri din pictat până se îmbolnăvește grav și a fost trimis acasă și reformat. Lucrările ulterioare par să apară din imaginile primelor Patru sute cu o referire evidentă la Giotto.
În 1920, a început pentru artist o perioadă de maturitate, în care toate experiențele sale au fost recompuse. Slefuieste culorile pentru a gasi tonuri noi, pregateste panzele si isi alege obiectele din ce in ce mai atent, aducand metafizica in cele mai simple lucruri. Aici formele apar imagini ale unui suflet suspendat în aer, iar lucrările din ce în ce mai eterne.
La sfârșitul anilor 20, picturile capătă un sens mai naturalist, când frecventează mediile din „Sălbatic” și a ”Italiană” fondată respectiv de Mino Maccari și Leo Longanesi.
În deceniul următor, pictura lui Morandi s-a schimbat complet, trecând de la un stil naturalist la unul în care forma era fascinată de dizolvare, aproape dictată de existența psihologică a artistului de a se oferi la o încercare fără apeluri.
Picturile arată ca niște cadre ale aceleiași imagini care se repetă, iar pe măsură ce al doilea război este pe cale să se încheie, Morandi părăsește Bologna pentru a se muta în mediul rural, între Bologna și Florența. O perioadă aceasta, în care pictorul alege calea interiorității, tăcerii și singurătății care albește totul.
Când notorietatea îi crește, Morandi se retrage în sine și este totodată perioada în care abandonează aproape complet peisajele și se refugiază în natura moartă, cu tot mai mult contrast între lumină și umbră.
Treptat, culoarea roz somon care luminează multe dintre picturile sale este înlocuită și de negrul aproape violet care conferă obiectului sensul de protagonist.
În ultimii ani, suntem între 1963 și 1964, își redescoperă dragostea pentru acuarelă, ca marcarea „momentului trecător” pe hârtie sau poate acel curcubeu al inimii pe care nu a reușit niciodată să-l exprime: acolo unde nu există nici peisaje, nici încă vieţi ci numai esenţialism al formei.
Morandi a compus forma, apoi a știut să o ridice și să o facă să trăiască în tăcere. Acum putem înțelege mai bine că fiecare dintre obiectele sale a avut o viață, o mișcare ascunsă de umbră sau o imensă fragilitate comparabilă cu ceea ce opera lui Morandi a dat artei moderne.
