Enrico Letta are un spațiu de manevră mult mai mare decât cel disponibil lui Mario Monti. Atât pentru că situația lichidității internaționale este mult mai puțin tensionată, cât și, mai ales, pentru că „ideea că presiunea spread-ului a fost un element benefic, capabil să readucă deciziile de politică economică și monetară într-un cerc virtuos acum s-a estompat: o astfel de presupunerea supraviețuiește acum doar în cercuri restrânse în Bundesbank”. Cuvinte ale lui Mario Noera, profesor de drept și economia piețelor financiare la Bocconi, care îl invită pe premier să se miște imediat și hotărât pentru a da o zguduire economiei. „Și este nevoie de zeci de miliarde, nu mai puțin”, avertizează el.
O invitație pe care Letta ar accepta-o cu plăcere. Dar oala plânge...
„Nu va fi o plimbare. Vă invit însă să recitiți reflecțiile economiștilor la momentul reconversiei economiei ruse: în anumite situații succesiunea intervențiilor are o pondere decisivă. Nu contează doar ceea ce faci, ci și momentul și eficacitatea efectului publicitar. După cum demonstrează, ultim exemplu, acțiunea băncii centrale nipone”.
Apropo de Japonia, după începerea politicii expansioniste a Tokyo a existat un consens aproape unanim. Cu excepția Germaniei…
„Astăzi cadrul internațional permite spații mult mai mari decât cele găsite de Monti în noiembrie 2011. Noua politică japoneză, în armonie cu alegerile americane, a avut ca efect regândirea politicii monetare la nivel global. În fața acestei noi realități, Europa tinde să reziste, și din cauza dificultății de a regândi structura tratatelor fondatoare ale Uniunii, atât monetare, cât și politice. Dar asta pune probleme foarte semnificative de reziliență în fața valului declanșat de acțiunea Japoniei care, la fel ca SUA, tinde să acționeze asupra numitorului, prin creștere, mai degrabă decât asupra numărătorului, prin austeritate”.
Cu toate acestea, Europa nu și-a schimbat cursul până acum.
„Riscul este de a plăti cel mai mare preț într-o competiție care va avea, ca de obicei, câștigători și învinși. Iar Europa, sub greutatea recesiunii și a rigidității regulilor sale, are doar două posibilități de a rupe cercul vicios: să redeschidă o masă internațională pentru a răspunde întrebărilor ridicate de politica expansivă care mai devreme sau mai târziu se va descărca pe cursul de schimb. . Sau începeți să discutați din nou despre rolul BCE. Din păcate, însă, timpul nu este potrivit. Rezultatul este că Europa tinde astfel să se încurce și să devină și mai vulnerabilă”.
În această situație se încadrează noutatea italiană...
„Putem spune, în ceea ce privește politica economică, că în Italia a apărut o soluție ușor keynesiană. Am ajuns acolo într-un mod neliniar, cu pasaje uneori dramatice. Dar rezultatul, per total, este cel mai bun posibil. Teoretic, mi-ar fi plăcut soluții keynesiene mai radicale, dar mă tem că ar fi avut consecințe foarte destabilizatoare pentru situația europeană. Totuși, s-a atins un alt rezultat important, de semn opus: această soluție guvernamentală a înfrânat populusismul lui Berlusconi”.
Letta poate conta, datorită lui Napolitano, pe un fundal solid pe pământul de acasă. Dar intransigența germană rămâne departe de casă. Sau nu?
„Nu cred că poate exista un punct de cotitură în vedere, cel puțin în ceea ce privește anunțurile oficiale. Totuși, cred că o situație de neamestec negativă poate fi stabilită de Merkel. Mai mult nu se poate cere, nici pentru că cancelarul are de-a face cu euroscepticii. Cu toate acestea, există spațiu de manevră, deși unul mic. În câteva săptămâni, Italia va ieși aproape automat din procedura de deficit excesiv. Acest lucru va permite ca investițiile să fie deduse din deficit. Apoi, în octombrie, odată cu trecerea alegerilor germane, se vor înfrunta cele mai grele obstacole, începând cu uniunea bancară asupra căreia Germania nu ne aude”.
Între timp avem câteva gloanțe, nu multe de fapt, de împușcat. cum utilizati-le?
„Cel mai urgent este plata, cât mai rapidă, a plăților restante către companii. Înțeleg rezistența birocrației: nu am nicio îndoială că o parte din acești bani ar putea ajunge în mâini nepotrivite, pe baza unor contracte umflate sau mai rău. Dar câștigul pentru economie depășește cu mult orice daune colaterale. Mă refer la dezbaterea care s-a deschis printre economiști după sfârșitul Uniunii Sovietice. Cu acea ocazie a reieșit că, pentru eficacitatea reformelor, succesiunea contează la fel, dacă nu mai mult decât conținutul. Prin urmare, este nevoie de un gest puternic”.
Și apoi?
„Amânarea Imu-ului este bună. Cred că este urgent să atacăm problema cotelor de impozitare. Mai întâi pentru companii și apoi, într-un mod mai blând, pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, cel puțin pentru cele mai slabe grupuri. Inițiativa veniturilor corporative ar avea un impact psihologic major: este inutil să punem în judecată Olanda și Luxemburg pentru că au atras companii și capital cu o politică fiscală ușoară care, de altfel, se practică și în țările baltice și scandinave. Important este să mergem pe terenul de a putea atrage investiții”.
Cum poate fi conciliată o astfel de strategie cu pactul fiscal?
„Cu acest pac fiscal nu se poate. Dar sunt convins că multe lucruri, în fapte dacă nu în cuvinte, se pot schimba. Germania însăși trebuie să compenseze efectele încetinirii economiilor asiatice, care au absorbit o mare parte din exporturile sale. Berlinul este străbătut de preocupări de diferite feluri. Declarațiile proprii ale lui Merkel cu privire la reducerea ratei se pretează la o dublă lectură: un ochi pe politica tradițională a monedei puternice, dar altul vizat riscul unei încetiniri a industriei prelucrătoare.
