Criza chineză este doar cea mai recentă consecință a financiarizării economiei globale. Politicile monetare expansive au reușit până acum să calmeze durerea cauzată de dezechilibrele dintre sisteme, dar efectele sunt din ce în ce mai limitate. Este nevoie urgentă de o schimbare de paradigmă atât în politicile naționale, cât și internaționale, cu scopul unui nou Bretton Woods care, din păcate, nu figurează pe agenda instituțiilor. Mario Noera, profesor de economie și drept al pieței financiare la Bocconi, interpretează astfel situația din ajunul unei toamne care se anunță fierbinte: criza bursieră și valutară din China, incertitudinea cu privire la evoluția ratelor dobânzilor din SUA, criza greacă tamponată dar de nici un mijloc depășit. Și, pe fundal, blestemul unei lumi care încetinește.
În acest context, însă, criticile celor care, precum Lawrence Summers, cer o schimbare a cursului politicii economice, care să nu se limiteze la injecții de lichidități sau alte manevre de politică monetară, este întărită.
Sunt de acord cu Summers, Krugmann sau ceilalți care au vorbit în ultimele luni. Problema este că, din 2008, trăim sub amenințarea unei deflații latente, care până acum a fost limitată doar datorită dependenței totale de expansiunea monetară. Nu s-a recurs, așa cum este de dorit, la o combinație de politică monetară și fiscală, ci s-a recurs exclusiv la arma monetară. În acest fel, podeaua a fost susținută, evitându-se un colaps, dar intenția a fost ignorarea faptului că politica monetară singură nu este propulsivă, prin urmare nu poate reporni creșterea prin ea însăși. Este un medicament care a fost folosit și în doze masive în China, unde acum ne confruntăm cu un sistem în mare măsură financiarizat.
Tot ce rămâne este să accelerăm pe frontul reformelor structurale, așa cum predică Mario Draghi.
„Nu cred că este suficient. Cred că este necesar, dacă este ceva, să inițiem politici în stil keynesian capabile să creeze cerere. Cu alte cuvinte, ar fi necesar să se recurgă la politici fiscale expansioniste finanțate prin deficite. Soluția constă în transformarea economiilor în exces ale unor țări, mă gândesc la Germania sau China, în consum. Trebuie să regândim paradigma distribuției. Este necesar să se recreeze un echilibru între țările care au capacitatea de a salva și destabiliza economia cu excedentele lor, așa cum am văzut de mai multe ori în ultimii ani”.
Germania nu va fi acolo cu siguranță.
„Consider criza din Grecia o oportunitate ratată de a mă gândi la remediile necesare la timp. Sunt convins că, în acest ritm, sunt din ce în ce mai probabile rezultate traumatice ale crizei către un colaps care a fost doar amânat”.
Și China?
„Pentru ei este necesară accelerarea consumului intern. În ultimii ani nu au făcut acest lucru, preferând să ia calea financiarizării progresive a unui aparat economic dedicat exporturilor. Cu o circumstanță agravantă: s-au concentrat pe investiții, mai ales în infrastructură, în detrimentul consumului. În beneficiul profiturilor corporative. Prima rețetă, în China ca și în alte părți, este de a revigora consumul, arma anti-deflație prin excelență. Dar, pentru a face acest lucru, este nevoie de o politică adecvată bazată pe utilizarea pârghiei fiscale: relaxarea cantitativă cabalizează numai câștigurile către chirie, nu spre clasa de mijloc”.
Între timp, lucrurile merg altfel. Nu crezi că există un fir comun care leagă crizele din ultimii ani, de la Atena la Shanghai?
"Așa cred. Și cred că marjele sunt din ce în ce mai subțiri. În ultimii ani, China a jucat un rol valoros în anti-deflație, inclusiv în ceea ce privește conducerea către țările emergente. Astăzi mai mult decât ieri ar fi deci important să implementăm măsuri pe care un student le învață la primul curs de macroeconomie: o politică fiscală bazată pe cerere. Cât despre vremuri, mă tem că criza ne va obliga să schimbăm ritmul mai devreme sau mai târziu. Și nu va fi, mă tem, o plimbare în parc. Lumea de astăzi are multe asemănări cu cea de acum o sută de ani. Pe atunci, tranziția conducerii din Marea Britanie la noua ordine americană a fost marcată de două războaie mondiale. Să sperăm că procesul de maturizare a noii conduceri chineze va fi mult mai puțin traumatizant”.
