Nu tot ce strălucește este aur. Adesea ignorăm ceea ce nu vedem, dar asta nu înseamnă că nu ne poate dăuna sănătății sau mediului. Este cazul dioxid de titan, indicat (nu întotdeauna) pe etichetele produselor alimentare ca E171, un aditiv binecunoscut folosit în produse cosmetice, medicamente și chiar alimente, adesea produs în formă nanometrică.
De la sare la dulciuri la lapte. Nanoparticulele sunt acum peste tot. Acestea sunt agregate de atomi și molecule, atât de mici încât nu sunt vizibile pentru ochiul uman: de 50 de ori mai mici decât un fir de păr. Și chiar dacă nu le vedem, nu înseamnă că sunt inofensive, darămite că pot fi ignorate.
Cu toate acestea, dioxidul de titan nu este singura substanță nanochimică considerată un risc de către cercetători. Există, de asemenea aur, argint, zinc, dioxid de ceriu și dioxid de siliciu și multe altele încă, ale căror efecte asupra omului și mediului sunt încă incomplete și fac obiectul a numeroase studii și evaluări științifice.
Alimentele sunt „nanoalimente” atunci când în timpul cultivării, producției, procesării sau ambalării sale folosim așa-numita nanotehnologie, știința care proiectează și creează nanostructuri. Dintre acestea există mai multe, după funcție, formă sau compoziție, dar toate au cel puțin o dimensiune mai mică de 100 de nanometri, unde un nanometru este egal cu o milioneme dintr-un milimetru.
Dar dacă efectele sunt încă necunoscute, de ce sunt folosite atât de mult în industria alimentară? Dacă reduceți un solid într-un nanomaterial, suprafața acestuia crește, astfel incat sa se poata reduce drastic cantitatea folosita, cu avantajul unei mai bune exploatari a proprietatilor acesteia. În sectorul alimentar înseamnă reducerea aditivilor coloranți și aromatizanți și sunt folosite pentru a face sosuri mai fluide, a albi cremele, a face unele produse mai crocante sau a preparatelor sub formă de pudră mai puțin granulată, dar și pentru a prelungi termenul de valabilitate al alimentelor gata de consum.
Întrebările în jurul acestui subiect sunt nenumărate: pot nanotehnologiile să îmbunătățească conservarea alimentelor, să le îmbunătățească sau chiar să le prelungească termenul de valabilitate? Există riscuri pentru consumatori? Și cum interacționează ele cu celulele intestinelor noastre?
Chiar dacă au fost aprobate prin studii de siguranță, nanoparticulele au proprietăți chimico-fizice diferite și adesea foarte imprevizibile, având o suprafata expusa care le creste exponential reactivitatea chimica si biologica.
Unele studii s-au concentrat pe tractul gastro-intestinal, adică pe gura, esofag, stomac și intestine, în timp ce altele arată cum nanoparticulele, odată înghițite, pot ajunge și la ficat, rinichi, plămâni, creier și splina prin fluxul sanguin.
Pe de o parte, există riscul ca acestea să intre în fluxul sanguin, provocând consecințe încă imprevizibile. Pe de altă parte, pot intra în contact cu ADN-ul. Apoi există riscul de nanoparticule de plastic, care se formează din dezintegrarea deșeurilor de plastic care ne poluează mările, intrând apoi în contact cu peștele și crustaceele pe care le servim la masă. Și aici, efectele sunt încă neclare.
Pe baza studiului, însă, realizat de Maria Grazia Ammendolia și Francesco Cubadda de laIstituto Superiore di Sanità și publicat în Food and Chemical Toxicology, se poate ipoteza un efect modulator asupra sistemului endocrin, în termeni simpli, ar putea avea un efect asupra producției de hormoni.
Studiul se bazează pe efectul nanoparticulelor de dioxid de titan asupra celulelor intestinale ale șobolanilor. Ceea ce a apărut este surprinzător: a fost redescoperit la șobolani masculi o creștere a testosteronului, chiar dacă se efectuează pentru câteva zile și cu o doză mică.
Cu toate acestea, conform lui Cubadda, aceste efecte nu sunt tipice pentru toate nanomaterialele, prin urmare nu se poate face un bulgăre de iarbă, ci trebuie evaluat de la caz la caz. Conform legislației europene, dacă într-un produs sunt prezente nanoparticule, pe lângă faptul că trebuie să fie declarate pe etichetă, acesta trebuie și evaluat în prealabil de cătreEFSA, Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară.
Și dacă sunt considerate un risc pentru sănătate, EFSA va interzice utilizarea lor. În orice caz, consumatorul trebuie să fie informat despre ceea ce mănâncă, totuși, așa cum se întâmplă foarte des, prezența acestor nanoparticule nici măcar nu este menționată pe etichetă, așa cum a fost demonstrat și de un denunţarea ultimului număr al revistei elveţiene Bon a Savoir. Pe baza rezultatelor unei analize de laborator care a prelevat 15 produse, a reieșit că toate probele au raportat prezența acestor nanoparticule, deși nimeni nu le-a declarat. Datorită acestor rezultate, începând cu luna mai 2021, producătorii de alimente vor fi obligați să menționeze posibila prezență a acesteia.
Toate aceste studii au tras un semnal de alarmă cu privire la posibilele efecte negative pe care le pot avea aceste nanoparticule. Tocmai din acest motiv, UE, pe lângă reglementarea utilizării sale în produsele alimentare, se angajează și să promoveze și să finanțeze cercetarea pentru stabilirea posibilelor efecte, chiar dacă este dificil să țină pasul cu dezvoltarea tehnologică a sectorului. Problema de bază este însă că, în majoritatea cazurilor, aceste particule nu sunt solubile în apă: odată absorbite de corpul uman se pot acumula în interiorul țesuturilor.
O dezbatere lungă care nu a găsit încă un răspuns. Având în vedere incertitudinea pe această temă, nu există o reglementare internațională cu referire la nanoproduse sau la nanotehnologiile care stau la baza acestora. De sine guvernul francez a interzis introducerea pe piață a produselor care conțin dioxid de titan din ianuarie 2020, în Australia, totuși, nu pare să existe nicio îndoială cu privire la siguranța sa. În timp ce Statele Unite au foarte puține reglementări în acest sens.
