20 iunie 1987: data finalei primei ediții a istoriei Cupei Mondiale de rugby. Locație: Eden Park, Auckland, Noua Zeelandă. Echipe din teren: All Blacks și Les Bleus. Noua Zeelandă versus Franța. Scorul final: 29-9 pentru gazde.
Exact 24 de ani și 4 luni mai târziu, 23 octombrie 2011, istoria se repetă: același stadion, aceleași echipe pe teren, aceeași miză. Titlul de campion mondial, care a scăpat de atunci ambelor echipe. În această perioadă de aproape o generație, de fapt, această finală nu se repetase niciodată, chiar dacă atât Negrii, cât și Les Bleus avuseseră și alte ocazii.
Câte unul, mai exact: all blacks în 1995 în Africa de Sud, învins de gazde spre deliciul lui Nelson Mandela. THE cocoși transalpini în schimb în ediția următoare, în 1999, a avut loc în Anglia, unde, însă, au fost depășiți de Australia.
Cele două echipe, însă, că da, s-au întâlnit din nou unul împotriva celuilalt. Cum să uităm, de exemplu, de semifinala din 1999, unde francezii au eliminat surprinzător Noua Zeelandă condusă de fenomenul Lomu, repetând exploit 8 ani mai târziu în ediția din 2007 în sferturi. Înfrângeri care i-au lăsat nedumeriți pe All Blacks, favoriți ai ambelor ediții (dar în ce ediție nu a început această echipă legendară?).
Înfrângeri răzbunate doar parțial în meciul din grupa din această ediție, care pe 24 septembrie trecut, kiwii au luat acasă cu scorul de 37-17. Aceeași diferență ca finala victorioasă a primei ediții: 20 de puncte.
Va fi un semnal? Gazdele speră că nu există doi fără trei, chiar dacă s-ar mulțumi cu doar un punct diferență pentru a îmbrățișa trofeul care ar fi al lor prin tradiție și talent și care lipsește de prea mult timp în părțile din Auckland. Smack și mai greu de digerat dacă ne gândim că vecinii urâți ai Australiei, între timp, i-au fluturat în față de două ori (91 și 99).
Dar din partea lor chiar și transalpinii își pot dori regula de doi fără trei. De fapt, ei au arătat deja de două ori că, dacă există o echipă care poate răni Noua Zeelandă, aceasta este a lor.
De data aceasta, însă, se pare că Noua Zeelandă nu are nicio intenție să rateze încă o întâlnire. O întreagă națiune va cânta haka când va fi ora 21:10 duminică (XNUMX:XNUMX în Italia). Și de data aceasta nimeni nu va accepta că haka devine harakiri.
Dar dincolo de pronosticul tehnic, care spune neapărat Noua Zeelandă, să vedem cum ajung cele două echipe să joace această finală (Duminică, ora 10 în Italia, Eden Park din Auckland).
NOUA ZEELANDA
Pentru că da:
-La factor de câmp, care s-ar putea dovedi a fi o sabie cu două tăișuri, i-a târât până acum pe negrii în finală, aducând mai multă energie și entuziasm decât presiune. Și anul acesta mai există un element pentru a completa simbioza jucător-public: cutremurul de la Christchurch este o oportunitate de a dedica victoria victimelor și de a consolida mândria unei întregi populații.
-La victorie în grupă a alungat coșmarurile din 2007, când mari favoriți au fost învinși de Franța în sferturile de finală. Acum, cea mai proaspătă amintire a lui Chabal și a tovarășilor săi este aceea a unei victorii ușoare în urmă cu nu mai puțin de o lună.
De ce nu:
– Absența liderului Carter și a altor nume mari (Muliaina, Sivivatu și Rokocoko) și retragerea consecventă asupra multor (prea multe?) jucătoare tinere ar putea cântări în gestionarea momentelor cheie ale meciului. Foarte tânărul Aaron Cruden (22 de ani, doar 6 selecții) trebuie să-l înlocuiască pe talismanul Carter (All Blacks nu l-au învins niciodată cu el pe teren în Cupa Mondială) în rolul de deschidere foarte delicat: până acum s-a descurcat destul de bine, dar cu siguranță nu este o garanție.
FRANȚA
Pentru că da:
- „neavând nimic de pierdut” chintesență: de cealaltă parte a planetei, împotriva unei întregi națiuni care abia așteaptă să sărbătorească râvnitul triumf și a unei echipe care te-a depășit deja cu o lună în urmă. Mai ai nevoie de ceva? Singura speranță rămâne să o joci deschis, fără obligația rezultatului.
De ce nu:
- The tensiuni între senatorii din vestiar și antrenorul Lievremont, care au caracterizat faza inițială a grupelor, par să se fi diminuat, dar sunt întotdeauna gata să reapară. Ultimul indiciu de controversă, în urmă cu câteva zile când antrenorul și-a definit „băieții de vânzări”, adică „băieții răi”. Potrivit presei transalpine, o modalitate simplă de a le încărca, dar unora dintre cei direct implicați ar părea că nu le-ar fi plăcut prea mult epitetul.
- Rezultate și cabală: Franța, obiectiv vorbind, s-a chinuit prea mult în aceste Cupe Mondiale, nefiind niciodată convingătoare. De la înfrângerea zgomotoasă (deși irelevantă) împotriva Tonga, până la norocoasa semifinală împotriva Țării Galilor, care cu un om în jos timp de o oră ar fi meritat chiar să câștige. Dar chiar și singura înfrângere împotriva Noii Zeelande în al doilea meci este suficientă pentru a-i condamna pe Les Bleus: de fapt, în istoria Cupei Mondiale, nicio echipă nu a câștigat vreodată, pierzând măcar un singur meci, oricât de irelevant ar fi fost. Toți câștigătorii au făcut întotdeauna o cale clară. La fel ca All Blacks anul acesta...
