Surprins de anunțul senzațional al bolii grave (ireversibile) care a lovit Sergio Marchionne iar din efectele care au urmat asupra presei și asupra opiniei publice, stânga politică și sindicală a rămas tăcută câteva ore - care a fost învinsă hotărât de managerul italo-canadian - dar care nu și-a dat niciodată demisia - nici măcar în fața rezultate care i-au dezmințit previziunile sumbre – să recunoască că a greșit când a contestat acordul Pomigliano și altele similare care au urmat în celelalte fabrici italiene.
Apoi, de teamă, că au fost recunoscuți in articulo mortis lui Marchionne acele merite care i-au fost refuzate în 2010, când întregul Circus Barnum din „Italietta chiriei și șantajului” (cum scria Marco Bentivogli) a început să se alăture lui Maurizio Landini și Fiom, diverși exponenți ai acelei zone pe care au decis să-i facă. ia terenul în apărarea „cum eram noi” lor. Pentru toate reluam Comentariile lui Guglielmo Epifani – fost secretar al CGIL acum deputat Liberi e Uguali (cui?) – potrivit căruia „Marchionne era un om de finanțare foarte priceput, capabil să folosească resurse financiare, inclusiv împrumuturi, pentru a salva și relansa compania. Pe de altă parte, rezultatul industrial este mai puțin strălucitor, unde toate obiectivele de producție și vânzări nu au fost atinse, și chiar cu mult”. Și după ce a indicat problemele critice pentru Italia care decurg din alegerea FCA de a se internaționaliza, Epifani vorbește despre abordarea pe care Marchionne a dat-o relațiilor industriale. În articol, fostul lider CGIL nu toca cuvintele și vorbește despre ea ca fiind „cea mai controversată” problemă. „Marchionne – scrie fostul lider CGIL – caută în primii ani acordul și consensul muncitorilor și sindicatelor”. Apoi, continuă Epifani, relațiile cu CGIL și Fiom trec în „confruntare deschisă”, sau devin „inexistente”. În timp ce, subliniază Epifani din nou, „de cealaltă parte a oceanului, relațiile cu muncitorii și sindicatul rămân pozitive, iar fondul de pensii îl ajută pe Marchionne într-o operațiune financiară care întărește controlul Fiat asupra Chrysler. Relația cu sindicatul devine astfel în funcție de interesele companiei și mai ales ale acționarilor”. Așa este: ''confruntare deschisă'', ''relații inexistente''. Se poate observa că organizațiile sindicale care au semnat acele acorduri și au câștigat clar la referendumuri nu au fost reprezentative în lipsa Fiom ''timbrare''.
Mai mult, judecata care transpare asupra uniunii americane (glorioasa UAW), care nu a incercat niciodata sa scape de politica necesara de sacrificii pentru a salva Chrysler, este inacceptabila. Atunci va fi potrivit să ne amintim ce conținea acordul de la Pomigliano (uzina Giovambattista Vico), întrucât doar 8 ani ne despart de acele evenimente, dar că între timp Italia pare să fi devenit o altă țară, cu o majoritate și un guvern care, dacă trebuiau să se treacă – într-un fel de întoarcere în urmă – să arbitreze disputa din 2010 dintre Marchionne și Landini, cu siguranță s-ar fi de acord cu acesta din urmă.
Înainte de a trece la meritele acordului, este necesar să-l încadrezi în provocările de politică industrială cu care a trebuit să se confrunte grupul. În joc nu erau doar cele 700 de milioane de euro aferente transferului producției Panda din Polonia în Italia, ci și alocarea noilor produse într-un grup care operează acum la scară globală. Această întorsătură pro-Italia a fost posibilă doar cu condiția ca crește productivitatea muncii, începând de la uzina napolitană, atât prin creșterea schimburilor, ritmurilor și a randamentelor; și guvernarea absențelor lor vădit anormale din cauza bolii și a absențelor de la serviciu.
În această reconstrucție ne ajută recitirea unui eseu de Franco Carinci publicat cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de la Statutul Muncitorilor. Nucleul dur al acordului a constat în adaptarea regimului de producție al companiei la noul model de organizare a muncii: program individual de lucru de 40 de ore si proces continuu de productie 6 zile 24 de ore pe saptamana si repartizat pe 18 schimburi, cu jumatate de ora de pranz la sfarsitul turei (n. 1); orele suplimentare care se plătesc la cererea societății majorate la 120 de ore pe an (anterior 40) (n.2); reatribuirea atribuțiilor pentru a asigura o relație corectă între direct și indirect (n. 3); mobilitate internă din zonă în zonă pentru a garanta cantitatea de producție prevăzută pentru fiecare linie și schimb, cu un raport corect producție/personal (n. 4); adoptarea sistemului Ergo-UAS, la care se face referire în anexa tehnică nr. 2 (considerat un element al acordului), cu prevederea a trei pauze a câte zece minute fiecare (primele două din treizeci de minute) (n. 5); recuperări productive efectuate, precum și în intervalul de jumătate de oră dintre schimburi, și în schimbul 18 și în zilele individuale de repaus, supuse examinării comune cu Rsu (nr. 7).
Pe fata a plati, s-a sancționat excluderea oricărei integrări corporative pentru lucrătorii plasați în Cigs, obligați să participe la formarea necesară activării noii organizații a muncii (n. 6): Cigs era destinat să dureze doi ani de la începerea investițiilor ( nr. 9); desființarea elementelor salariale, prin gruparea acestora la postul „superminim individual neabsorbabil”, conform unor sume forfetare, rezervate salariaților deja în vigoare, cu excluderea noilor angajări (n. 10). aceste puncte legate de organizarea muncii și salarizare acolo a fost un plin de viață controversă, care însă și-a atins apogeul, odată cu citarea în discuție, precum și a legii, a Constituției însăși, cu privire la alte trei puncte: n. 8 („absentism”), nr. 14 („clauza de răspundere”) și nr. 15 („clauzele suplimentare ale contractului individual de muncă”).
Punctul nr. 8, peabsenteism, prevedea: a) să „combate formele anormale de absenteism care apar cu ocazia unor evenimente particulare neimputabile formelor epidemiologice... în cazul în care procentul de absenteism este semnificativ mai mare decât media... neacoperirea; de remunerare de către societate” , cu posibilitatea ca o comisie mixtă să examineze „cazurile deosebit de critice cărora nu ar trebui aplicate prevederile de mai sus”; b) dat fiind „nivelul ridicat al absenteismului... coroborat cu alegerile politice, administrative și referendumului... și meciurile de fotbal (n.red.)” posibilitatea închiderii fabricii „pentru timpul necesar”, cu contestație la salariu acoperire „la instituțiile salariale colective (cum ar fi concediile)” și cu recuperarea producției „fără taxe suplimentare care trebuie suportate de companie”; c) „recunoașterea odihnei/plăților în temeiul legislației în vigoare în materie electorală... exclusiv în ceea ce privește președinții, secretarii și scrutatorii secțiilor de votare desemnați în mod corespunzător”. Alineatul nr. 14, privind clauza de răspundere (care vizează contracararea grevelor promovate de coaliții spontane sau de sindicate în totalitate minoritare), a fost de departe cea mai controversată. Era alcătuită din două părți, care aveau, ca premisă, faptul că acordul „constituie un tot integrat, astfel încât toate clauzele sale sunt corelate și inseparabile între ele”. Destinatarii obligațiilor au fost organizațiile sindicale și Rsu, desigur dacă și în calitate de semnatari.
Au fost diverse comportamente pentru care destinatarii au fost trași la răspundere: în primul partea „nerespectarea angajamentelor asumate sau a comportamentelor adecvate pentru a face inaplicabile condițiile convenite pentru implementarea Planului și a drepturilor în consecință sau a exercitării competențelor acordate Societății puse în aplicare de către organizațiile sindicale și/sau de către RSU, de asemenea la a componentelor individuale”; în în al doilea rând, „comportamentul individual și/sau colectiv al lucrătorilor de natură să încalce, în totalitate sau parțial și într-o măsură semnificativă, clauzele prezentului acord sau să facă inopozabile drepturile sau exercitarea atribuțiilor recunoscute de acesta Societății”. Dar sancţiunile erau suportate doar de sindicate iar al RSU: the primul parte a avut în vedere eliberarea Societății: a) „de obligațiile care decurg din prezentul contract”; b) precum și ... «din cele care decurg din CCNL Metalurgiști privind: – contribuții sindicale, – concediu sindical plătit de 24 de ore pe trimestru pentru membrii organelor de conducere naționale și provinciale ale organizațiilor sindicale»; c) precum și „prin recunoașterea și aplicarea ulterioară a condițiilor mai favorabile față de CCNL Metalurgiști cuprinse în acordurile de firmă privind: – permise sindicale suplimentare peste orele stabilite de legea 300/70 pentru membrii Rsu; – recunoașterea figurii de expert sindical și avizelor sindicale aferente»; si în al doilea rând referitor la primul, prevăzând pentru Societate „aceleași efecte eliberatoare ca cele indicate în partea anterioară a acestui punct”. La rândul său, nr. 15, privind clauzele suplimentare ale contractului individual de muncă, sancționat pentru salariații persoane fizice, că „clauzele prezentului acord integrează reglementarea contractelor individuale de muncă în cadrul cărora acestea urmează a fi considerate corelate și inseparabile, astfel încât încălcarea de către persoana fizică. angajat al unuia dintre ele constituie abatere disciplinară la care se face referire în listele, treptat, ale articolelor contractuale referitoare la măsurile disciplinare conservatoare și la concedieri pentru abatere și atrage pierderea efectivității față de acesta a celorlalte clauze”. La finalul paragrafului nr. 16, prevedea constituirea unei Comisii mixte de conciliere, „for preferenţial şi privilegiat pentru examinarea oricăror situaţii concrete care dau naştere la nerespectarea angajamentelor asumate de organizaţiile sindicale care au semnat prezentul acord precum şi pentru examinarea eficienţei consecințele prevăzute de acesta în raport față de organizațiile sindicale, înțelegându-se că, în lipsa unei evaluări comune de către părți, Societatea va proceda conform prevederilor pct. 14 din prezentul acord”. Și „în cadrul procedurii menționate mai sus, organizațiile sindicale nu vor recurge la acțiune directă și... din partea companiei nu se va proceda unilateral”.
Practic, în Pomigliano și în celelalte unități, Fiat a vrut să îmbunătățească saturația plantelor și să obțină o creștere a mașinilor produse, obiective pentru a căror realizare ceruse și obținuse (de la sindicate de vârf orice altceva decât ) acele derogări care sunt eliberate, prin negociere, în toate țările europene și dezvoltate în care au existat și s-au practicat relații industriale normale (Spania socialistului Zapatero, la acea vreme, promova prin decret-lege aplicarea prevalenței negocierilor larg derogatorii ale companiei). Totuși, în acele luni, marea majoritate a avocaților muncii (în armonie cu stabilirea fiecărei vocații) nu a ezitat să se alăture lui Fiom, care l-a acuzat pe Lingotto că dorește să impună o metodă de relații industriale din secolul al XIX-lea. Aceleași forțe politice și sindicale convinse că, până la urmă, acordul trebuie semnat (mai ales după rezultatul favorabil al referendumului în rândul muncitorilor), au făcut-o în numele unui fel de stare de necesitate. Și când ministrul Maurizio Sacconi a făcut ca Parlamentul să aprobe o prevedere – articolul 8 din decretul 138/2011 – care ar putea rezolva problema acordurilor Fiat, depășind limitele protocolului din 28 iunie 2011 (semnat tot de CGIL), care a admis , în anumite condiții, recurgerea la derogări contractuale, dar excluse de la aplicarea acesteia, pentru că au fost semnate anterior, acordurile lui Pomigliano și Mirafiori (lăsându-le astfel la cheremul recursurilor judiciare introduse de Fiom în diverse instanțe împrăștiate în toată peninsula), chiar și Emma. Confindustria Marcegaglia, în luna septembrie a aceluiași an, și-a resemnat un acord cu confederațiile sindicale prin care se angaja să nu aplice, prin acorduri la nivel descentralizat, această normă cu caracter derogatoriu în ceea ce privește contractele și dispozițiile legale naționale. Ceea ce a dus laieșirea Fiat din Federmeccanica și Confindustria, fapt care a produs o mutație genetică a însăși natura organizației Viale dell'Astronomia.
În ultimele zile, președintele Vincenzo Boccia a avut curajul să recite (în numele predecesorilor săi la cârma Confindustria) mea culpa, un exemplu pe care alții au avut grijă să nu-l urmeze. „Sergio Marchionne a fost un om al rupturii, am spune astăzi brizant – a recunoscut Boccia într-un interviu cu Corriere della Sera – Și decizia pe care a luat-o atunci va rămâne ca cel mai zgomotos gest din istoria Confindustria. Dar omagiu pe care vreau să-i aduc în astfel de ore dramatice este să recunosc cum este servită cezura. Se întâmplă ca firmele individuale să poată da viață unor practici mai avansate decât organizațiile reprezentative, până la urmă trecem prin traume sau comparații. Marchionne a ales primul traseu și noi în schimb am ajuns mai târziu, dar locul de aterizare este același». Dar cât de departe este încă acest port?
