A noastră este o țară foarte ciudată. După 60 de ani de dezbateri există încă cei care consideră prezența atâtor companii mici în peninsulă ca fiind dăunătoare. Și până la a ne plânge de dificultatea de a face afaceri prin faptul că nu eșuăm să expună clasamente internaționale a căror inconsecvență ar trebui demonstrată prin simplul fapt că registrele Camerei de Comerț prezentau peste 6 milioane de companii la sfârșitul lunii martie trecut! Cu noi înmatriculări (nașteri) de peste 115 mii de unități în 2013 (date Unioncamere). Chiar și recent, în programele de televiziune valoroase cu audiențe mari, s-a întâmplat să auzim că problemele noastre (mai mult „istorice”) provin din IMM-uri și din lipsa de creștere a productivității acestora. Dar cum este posibil ca companiile necompetitive să preia „întreaga” balanță comercială a producției noastre?
Recent am avut ocazia să-mi prezint considerațiile în cadrul a două conferințe, prima la Modena și a doua la Senatul Republicii. Cititorul va găsi atașate mai jos cele două prezentări la care voi adăuga doar câteva puncte ferme:
1) Producția vede cinci protagoniști majori în Europa: în ordinea volumelor, Germania, Italia, Franța, Regatul Unit și Spania. Fiecare dintre ele produce mărfuri în valoare de peste 100 de miliarde de euro în fiecare an; acestea sunt țările care sunt utile în comparații, întrucât este inutil să ne referim la „cei mici” (de exemplu, la scandinavii buni). Acestea fiind spuse, după cum se vede din primul slide proiectat în Senat, este foarte clar că în Europa „modurile” de a produce diferă mai ales prin dimensiunea predominantă a companiilor. Cu alte cuvinte, este posibil să fii „mare” în producție lucrând cu companii mari (vezi Elveția, care însă contează puțin, și Germania, unde în plus există un mare Mittelstand care seamănă foarte mult cu al patrulea capitalism al nostru) sau cu companii mici (Italia și Spania); Franța este la jumătatea drumului.
2) De ce sunt micile afaceri competitive în Italia (având în vedere că au persistat să nu moară mai mult de jumătate de secol)? E efectul de district, dragă, s-ar spune când i-a comentat pe finanțatorii de pe Wall Street! Concentrarea producției în unele locuri și divizarea muncii în faze conexe în lanțul de aprovizionare permit economii „externe companiei”, dar „interne locului”, care minimizează costurile exact așa cum s-a întâmplat în vechea fabrică de mașini a lui Henry Ford; dar astăzi însăși întreprinderea fordistă a declinat după ce a învățat de la Toyota să se integreze cu furnizorii pentru a reduce nevoile financiare. Dar raioanele noastre au și contextele sociale care fac din „locurile” autentice laboratoare de inovație în care sunt inventate noi produse și noi moduri de a le produce. Gândiți-vă la zona Modenese pentru motoare, la Riviera del Brenta și la zona Ascoli-Macerata pentru încălțăminte, la zona Veronese unde compania fiului lui Dante Alighieri supraviețuiește mult îmbunătățită, producând Amarone, unul dintre cele mai bune vinuri naționale (vezi Raportul 2014 al „Observatorul Naţional al districtelor italiene).
3) Este adevărat că Italia merge prost pentru că a intrat în zona euro? Pentru a răspunde, statisticile și, mai ales, comparațiile internaționale trebuie tratate cu grijă. Italia a fost mult timp penalizată de tehnici inadecvate și în orice caz inegale de calculare a PIB-ului în comparație cu alte țări (consultați eseul meu despre Studiile de planificare europeană în decembrie anul trecut pentru detalii). Cel mai bun mod de a stabili dacă ne descurcăm mai bine sau mai rău este să ne vedem „în relație” cu ceilalți concurenți principali (adică Germania, Franța, Regatul Unit și Spania). În cele două rapoarte atașate există un slide foarte orientativ. În primii ani ai monedei euro, producția noastră și-a crescut greutatea și nu ar fi putut fi altfel. Pe o piață internațională mai fluidă, mai extinsă și mai accesibilă grație progresului comunicațiilor, întreprinderile noastre „mici” (sau mai bine zis, sistemele noastre de district și al patrulea capitalism) au cules succese incontestabile. Am atins ponderea maximă în 2009, doar primul an după marea criză financiară. Ce sa întâmplat după? Criza datoriilor suverane a încetinit dezvoltarea multor țări, cu circumstanța agravantă a politicilor restrictive (greșite) impuse de comisarii UE. Banii au crescut, dar mai ales creditul a devenit mult mai rar. Băncile au raționalizat clienții fără să-și dea seama că își ucideau sursa reală de venit și anume afacerile; astazi incearca sa se repare cerand actionarilor lor resurse pentru a reconstrui proportia de capital deteriorata de aceleasi dificultati ale clientilor pentru care in multe cazuri sunt responsabili. Crize, concedieri, falimenturi, multe în urma cererilor de rambursare dictate de un sistem bancar (toate aliniate, inclusiv banca centrală) incapabil să interpreteze punctele forte și punctele slabe ale sistemului nostru de producție ne-au împins din ce în ce mai jos. Am atins punctul scăzut în trimestrul al treilea din 2013 și astăzi suntem încă la fundul râpei, în ciuda „luminilor” din afara tunelului pe care unele guverne premergătoare lui Matteo Renzi susțineau că le întrevăd cu oarecare certitudine.
4) Este adevărat că suntem mai puțin productivi decât alte țări? Comparațiile trebuie făcute pe o bază omogenă. În al patrulea capitalism (care împreună cu raioanele acoperă aproximativ trei sferturi din producția noastră de producție) cu siguranță nu este cazul, așa cum demonstrează analizele Departamentului de Cercetare Mediobanca. Nu numai că avem niveluri de productivitate comparabile (evident prin măsurarea producției „după valoare”), dar ne bucurăm de un avantaj în ceea ce privește costurile forței de muncă. Marjele noastre (adică competitivitatea noastră) sunt chiar mai mari decât cele ale Germaniei. Și nu ar fi putut fi altfel dacă este adevărat că în 2013 zonele raionale au doborât recordul de excedent de comerț exterior. Dar ce ne lipsește pentru a învinge Germania? Al patrulea capitalism al nostru se confruntă cu succes cu Mittelstand-ul lor. Dezavantajul constă în întregime în companiile mari: adevărata provocare pentru actualul guvern este să le recupereze (din moment ce s-au relocat în mare parte) și să atragă investiții de la multinaționale străine. Dar mai întâi, referindu-ne la „marii” noștri antreprenori, este nevoie de o conversie culturală profundă: cheia succesului unei țări avansate, precum trebuie să fie a noastră, constă în concentrarea pe competitivitate bazată pe venituri și nu pe costuri. Este principiul la baza firmelor celui de-al IV-lea Capitalism (ma refer la verificarea econometrica efectuata cu Daniela Venanzi care va fi in cartea „Noile cartiere industriale” editata pentru Moara de Marco Bellandi si Annalisa Caloffi).
5) Este adevărat că Italia este victima unei ajustări întârziate la globalizare? Pentru a răspunde adecvat, este suficient să ne uităm la dinamica cifrei de afaceri a industriei noastre: cea spre piața internă scade sau stagnează și cea spre străinătate este în creștere. Prin urmare, contrar a ceea ce spun mulți, este o mare noroc că aceste sisteme de afaceri mici ale noastre au reușit să se „adapte” la cel mai bun. Iar al patrulea capitalism nu este un fenomen al „unelor” întreprinderi de succes: este adevărata noutate a ultimilor douăzeci de ani, o evoluție precisă a zonelor raionale în contextul globalizării însăși. Dar rămân multe probleme. Keynes ne-a arătat că o economie poate rămâne în echilibru chiar și în condiții de subocupare (acesta este cazul nostru). Este deci necesar să-l „împingem” cu politici adecvate dacă vrem să-l repornim pentru a da de lucru numeroșilor șomeri pe care îi avem. Cu Lino Mastromarino am elaborat o propunere metodologică de politică activă centrată pe un plan strategic (vezi Raportul în Senat și eseul care va fi publicat la scurt timp după Raportul 2014 privind raioanele „Idei, experiențe și proiecte pentru consolidarea sau reconstruirea competitivității teritorii). Aș dori să precizez că trebuie stabilită o metodologie: dacă trebuie să existe o relansare, „împingerea” trebuie să se aplice asupra teritoriilor care rămân promițătoare, dar care necesită restructurare și conversie. Este inutil să dispersăm stimulentele, de exemplu printr-un credit fiscal acordat oricui. Regula trebuie să fie cea a „antreprenorului inteligent”: nu irosește resursele limitate, concentrează-te pe activitățile cele mai de succes, verifică cu atenție rezultatele ex-post (o practică de care administrațiile publice nu o cunosc). Pentru a conduce politici active, sunt necesare instrumente capabile să sprijine (și să atragă) afacerile și să influențeze zonele locale. În această perspectivă, rolul camerelor de comerț ar trebui consolidat și recalificat.
Închei cu titlul acestei reflecții: a noastră este în esență o problemă de cultură. Tot ce rămâne este să sperăm că decadența clasei noastre conducătoare se va opri în sfârșit.
