Doamna Merkel, oferindu-i lui Berlusconi un strigăt bun împreună cu colegul ei Sarkozy, a introdus, cu siguranță nu întâmplător, un nou element, cerând Italiei să procedeze rapid, nu numai pentru a limita deficitul și pentru a relansa dezvoltarea, ci și o reducere rapidă a datoriilor. La povara cu care trebuie să se confrunte Berlusconi se adaugă un nou element asupra căruia dezbaterea a fost până acum oarecum ținută pe margine, în afară de propunerile lui Giuliano Amato și Pellegrino Capaldo pentru un patrimonial de 300 sau 400 de miliarde de euro, ceea ce este considerat însă impracticabil de majoritatea economiștilor precum și, evident, de toți politicienii.
Este puțin probabil ca Consiliul de Miniștri să poată vorbi despre asta astăzi, există deja atât de mult fier pe foc încât nu va mai fi timp să abordăm un subiect atât de complex. Sunt deja multe măsuri de întărire a credibilității obiectivului de echilibrare a bugetului în 2013 și acelea, oricât de complementare, necesare întăririi dezvoltării, și nu există armonie în cadrul Guvernului cu privire la adoptarea lor pe care Berlusconi va trebui să le arunc. toată autoritatea mea rămasă în ceva decent, așa că acțiunile de scutire a datoriilor vor fi cu siguranță amânate.
De fapt, cele două niveluri nu trebuie confundate. Pentru a îmbunătăți potențialul de creștere al țării, va fi necesară reducerea cheltuielilor, începând cu cele ale politicii, reformarea pensiilor și aplicarea rețetelor noului numit guvernator al Băncii Italiei, Ignazio Visco, prezentate în Parlament pe 30 august. Deja în acest fel piețele ar avea probabil o mai mare încredere în datoria italiană, ducând la o reducere a spread-ului cu bund-ul german. Dar acest lucru nu este suficient. Cele aproape 1900 trilioane de datorii italiene, egale cu 120% din PIB, trebuie reduse rapid. La fel de? Cea mai recentă propunere este cea prezentată de Andrea Monorchio, fost contabil general al Statului, și de prof. Guido Salerno Aletta.
„Este o chestiune de italianizare a datoriei noastre – spune Monorchio – eliminând-o astfel de presiunile finanțelor internaționale. Desigur, condiția prealabilă pentru a putea ataca datoria este să ajungem cu siguranță la un buget echilibrat prin reformarea pensiilor, poate impunând mai multă eficiență în domeniul sănătății și, mai ales, reducerea costurilor politicii prin eliminarea prea multor niveluri de guvernare și reducerea armata de bagați și consilieri care stau în jurul politicienilor”. Dar prin ce mijloace ar fi posibilă italianizarea și reducerea datoriei? ” Prima – explică prof. Salerno – este un sistem de tip Cash & Kind și constă în plata tuturor cheltuielilor publice de o sumă semnificativă cu un procent între 5 și 10 la sută în titluri, poate la o rată mai mică decât cea impusă în prezent de piață. Acest lucru s-a întâmplat deja parțial în trecut și nu a dat naștere unor inconveniente majore, contribuind la reducerea atât a dobânzilor, cât și a presiunii Trezoreriei asupra pieței.”
Dar și mai relevantă este o a doua propunere. Constă în a cere cetățenilor care dețin bunuri un împrumut (voluntar sau forțat, opțiunile sunt deschise) egal cu aproximativ 10 la sută din valoarea proprietății. Acordarea de fonduri ar putea fi făcută de cetățeni la bănci prin ipoteca limitată asupra valorii proprietății în sine. La rândul lor, băncile ar putea reduce aceste credite ipotecare garantate cu proprietățile cetățenilor la BCE și astfel să obțină o rată apropiată de rata de actualizare.
„Pe scurt, statul se finanțează la rate mult mai mici și, de asemenea, transferă datoria externă în datoria internă. Dacă această operațiune se face cu pricepere - conchide Monorchio - economisirea costului datoriei care acum cântărește bugetul public cu aproape 80 de miliarde de euro pe an, ne-ar permite să ne reducem datoria la 60 la sută în douăzeci de ani, așa cum se solicită de la Europa. Cetăţenii ar avea în continuare obligaţiuni de stat negociabile, care au un randament, deşi modest, şi care în orice caz vor fi rambursate la scadenţă. Deci nu este vorba de o taxă care, odată plătită, nu se mai întoarce, ci de o modalitate de a folosi activele imobiliare private pentru a ne garanta datoria publică, obținând astfel mai multă încredere pe piețe și cu autoritățile comunitare”.
Este o propunere care ar trebui evaluată în toate aspectele sale tehnice. Dar Guvernul pare distras. Probabil că se gândește mai ales la cum să salveze spațiile de putere și management al politicii. Nu desființează provinciile, nu vinde firme publice, mai ales locale, nu reduce numărul parlamentarilor și ai aferenti lor. Este clar că o propunere precum cea a lui Monorchio și Salerno poate fi luată în considerare numai după ce sistemul politic a oferit suficiente garanții că vrea să elimine costurile de operare în exces care sugrumă țara.
